Organele de simt

1.Ochiul

Ochiul este un organ a cărui principală funcţie este cea de a detecta lumina. Se compune dintr-un sistem sensibil la schimbările de lumină, capabil să le transforme în impulsuri electrice. Ochii cei mai simpli nu fac altceva decât să detecteze dacă obiectele din jur sunt luminate sau obscure. Cei mai complecşi folosesc la percepţia vizuală.

Ochii compuşi se găsesc la artropode (insecte şi animale similare)^[1] şi sunt formaţi din mai multe pupile simple care permit formarea unei vederi panoramice.

La majoritatea vertebratelor şi câteva moluşte, ochiul funcţionează prin proiectarea imaginilor pe o retinătransparentă, gelationoasă numită umoare vitroasă, are o lentilă de focalizare numită cristalin şi, adeseori, un muşchi numit iris, care reglează cantitatea de lumină care intră. sensibilă la lumină, de unde se transmite un semnal spre encefal prin intermediul nervului optic. Ochiul are o formă sferică, este umplut de o substanţă 

Ochii si simtul vazului. Organe de o mare complexitate, cu rol fundamental in perceperea vizuala, globii oculari sunt alcatuiti din mai multe straturi: sclerotica, retina si coroida si deserviti de numeroase glande care le asigura functionarea.

Stari patologice. Cele mai importante afectiuni oculare sunt: ulcior, conjunctivita, blefarite, strabism, cataracta, miopie, hipermetropie, glaucom. Reflexologia are un aport deosebit in pastrarea sanatatii oculare sau vindecarea diferitelor afectiuni, dar ea trebuie completata cu micsorarea timpului de vizionare la televizor, menajarea ochilor de eforturi excesive, gimnastica oculara etc.

2.Urechea 

 

O ureche este un organ folosit de un animal sau om pentru a detecta sunete. Termenul se poate referi la întreg sistemul responsabil pentru colectarea şi procesarea primitivă a sunetului (începutul sistemului auditiv), sau doar la partea vizibilă a acestuia. Nu toate animalele au urechi în aceaşi zonă a corpului.

Mamiferele, inclusiv omul, au două urechi, dispuse pe fiecare parte a capului.

Anatomia urechii umane. Urechea exterioară este partea externă a urechii. Partea vizibilă a urechii, numită pavilion sau concă auriculară, captează undele sonore din aer şi le transmite prin canalul auditiv spre urechea interioară. Multe mamifere pot să-şi mişte pavilionul pentru a-şi concentra auzul într-o anumită direcţie, la fel cum fac cu ochii. Oamenii şi-au pierdut această abilitate. Trecând prin canalul auditiv, undele sonore pun în mişcare membrana timpanică aflată pe intrarea urechii medii.
Urechea medie este delimitată spre exterior de membrana timpanică. În cavitatea acesteia se află trei oscioare, fiecare dintre ele cu o formă caracteristică (ciocănaş, nicovală, scăriţă).

Mamiferele sunt unicele fiinţe care au trei oase în ureche. Nicovala (incus) şi scăriţa (stapes) provin din oasele maxilarului, şi permit o detecţie mai delicată a sunetului.

Vibraţiile membranei timpanice se transmit mai întâi la ciocănaş, apoi la nicovală şi scăriţă, iar de acolo la fereastra ovală, situată la limita dintre urechea medie şi cea internă.

Oscioarele transmit virbaţiile prin membrana ferestrei ovale în fluidul din urechea interioară.

Urechea medie este cavernoasă. Dacă animalul ajunge într-un mediu cu altitudine ridicată, sau sare în apă, se va stabili o diferenţă de presiune între urechea medie şi mediul înconjurător. Această presiune expune timpanul la riscul de a se sparge dacă nu este depresurizat. Acesta este unul dintre rolurile trompei lui Eustachio, prin intermediul căreia urechea medie comunică cu cavitatea nazală (faringe).

Urechea internă cuprinde atât organul de auz (cochilia sau melcul), cât şi aparatul vestibular, un organ de echilibru format din trei canale semicirculare şi vestibul.

Cochilia este o cavitate umplută cu endolimfă, un lichid fluid care primeşte undele sonore transmise din aer prin urechea externă şi medie. Cochilia are o formă spiralată şi conţine membrana bazilară, a cărei rezonanţăorganul lui Corti, care este format din celule senzoriale (cili). Vibraţiile care trec prin canalul cochiliar pun în mişcare membrana bazală şi cea tectorială, care vor aclţiona asupra cililor (celule senzoriale). Din aceste celule vor porni semnalele către creier, unde acestea din urmă vor fi transformate în senzaţii auditive.

Urechile si simtul auditiv. Urechea este un organ complex, cu rol fundamental in perceptia sunetelor, mentinerea presiunii interne si pastrarea echilibrului psihomotor al omului. Urechea externa este formata din pavilion si conduct auditiv extern, urechea medie este compusa din trompa lui Eustachio, timpan, si trei oscioare mobile: ciocanul, nicovala si scarita, iar urechea interna este formata dintr-un labirint osos, unul membranos si endolimfa.

Stari patologice si tratamente. Zgomotele in urechi (cauzate de inflamatia nervului acustic si tulburari circulatorii), otita, mastoidele, durerile acute locale, hipoacuzia si surditata, ametelile, greturile, hipotensiunea si agorafobia (cauzata de afectarea centrului de echilibru din ureche) s.a, toate beneficiaza de efectele terapeutice ale reflexologiei, aplicata competent, periodic, la timp.

3.Nasul

Funcţia nasului

• Funcţia respiratorie, prin nas se inspiră şi expiră aerul necesar respiraţiei, nasul având şi un rol de filtrare a impurităţilor din curentul de aer inspirat prin perişorii şi mucoasa nazală umedă.
  La om prin inspiraţie sunt folosite nările alternativ (la un interval de 20 -30 de minute), astfel există posibilitatea de regenerare a mucoasei nazale.
• Funcţia mirosului este îndeplinit de Regio olfactoria din nas.Fosele comunica cu exteriorul prin nari si cu faringele pri coane.Este captusit cu cu mucoasa nazala prevazuta cu perisori si glande ce secreta mucus.

CALEA DE CONDUCERE A ANALIZATORULUI OLFACTIV:

• protoneuronul caii olfactive este reprezentat de celulele bipolare din mucoasa olfactiva. Acestea, au o dendrita scurta si groasa prevazuta la capat cu mici vezicule constituind butonul olfactiv care contin cili. Axonii celulelor (neuronilor) bipolare strabat lama ciuruita a osului etmoid si patrund in craniu, cu traseu pana la bulbul olfactiv. Aici face sinapsa cu cel de-al II-lea neuron al caii olfactive si anume neuronii mitrali. Axonii neuronilor mitrali ajung in paleocortex (pe fata mediala a lobului temporal-aria olfactiva girul hipocampic si nucleul amigdalian) unde este perceput mirosul.

Nasul si simtul olfactiv. Nasul si fosele nazle au multiple functiuni in respiratie, ionizarea si filtrarea aerului, absorbtia energetica a oxigenului, enerizarea creierului (prin osul ciuruit) si, binenteles, in perceptii olfactive. Punctele olfactive sunt situate in partea superioara a foselor nazale, identificarea olfactiva realizandu-se la nivel molecular. Partea inferioara a foselor nazale este destinata respiratiei, incalzirii si filtrarii aerului.

Puncte reflexogene. Punctul reflex al nasului este amplasat pe partea externa a degetelro mari, la baza articulatiei primei falange, in proiectie incrucisata.

Stari patologice. Pierderea simtului olfactiv este cauzata, de cele mai multe ori, de un aport insuficient de energie nervoasa la nivelul celulelor olfactive, carenta de zinc, raceala, inflamatii, sinuzite, alergii. Vor fi masate zonele reflexe ale nasului pe ambele talpi, ceea ce va conduce si la imbunatatirea respiratiei.

4.Limba 

Anatomia limbii

Partea dorsală a limbii Dorsum linguae este uşor bombată, partea anterioară fiind liberă cu un şanţ median Septum linguae fiind locul de inserţie a muşchilor limbii (care sunt bogat vascularizaţi şi inervaţi), în partea posterioară mucoasa limbii prezintă deschiderea glandelor salivare, partea ventrală (inferioară), median este legat de planşeul cavităţii bucale prin frâul limbii (Frenulum linguae), astfel încât numai vârful limbii este liber.

Mucoasa limbii

Mucoasa dezvoltată care acoperă limba este continuarea mucoasei cavităţii bucale pe care se află papilele linguale (Papillae linguales), prelungiri cu forme diferite Papillae filiformes, Papillae conicae, Papillae lentiformes cu rol mecanic (la rumegătoare aceste papile sunt acoperite cu strat cornos ceea ce determină aspectul aspru al limbii),
Papilele gustative (Papillae gustatoriae) ce au forma de ciupercă (Papillae fungiformes) care sunt terminaţiile nervilor glosofaringian şi facial au rol senzitiv: tactil, termic şi gustativ.
Pe marginea limbii se află papilele Papillae vallatae ce sunt înconjurate de un brâu de glande salivare, pe când Papillae foliatae (papilele lamelare) dezvoltate la cabaline, nu sunt prezente la toate mamiferele.
Mucoasa limbii conţine mai ales la baza limbii numeroase glande salivare.
Mai demult s-a căutat zona

Rolul limbii

Limba are rolul de prehensiune (la unele animale) transport, amestec cu saliva şi ajutor în masticaţia şi deglutiţia hranei la nivelul faringelui.
La om are un rol important în vorbire, formarea sunetelor articulate.
De asemenea joacă un rol important ca organ gustativ (a gustului dulce, acru, amar, sărat, gras) aceste papile gustative fiind uniform repartizate pe suprafaţa limbii, cu excepţia gustului amar care este mai bine reprezentată la baza limbii.

Inervaţia limbii

Limba prezinta mai multe tipuri de inervatie:

- senzitiva: de la perechea V de nervi cranieni(trigemeni), prin acetsi nervi putem simti temperatura alimentelor.

- motorie: de la perechea XII de nervi cranieni(hipoglosi), acesti nervi intervin in miscarile limbii in deglutitie, masticatie.

- senzoriala: aceasta inervatie constituie calea de conducere a analizatorului gustativ: Protoneuronul (primul neuron) caii gustative se afla in ganglionii anexati nervilor VII(ggl geniculat), IX si X( ggl inferior pentru ambii nervi), dendritele lor vin la baza radacinii limbii de unde vor culege informatii gustative. Axonii lor, se indreapta catre bulbul rahidian(nucleul solitar) unde se afla deutoneuronul(al II-lea neuron) caii gustative. Axonii din nucleul solitar se incruciseaza, strabat in directie ascendenta toate cele 3 etaje ale trunchiului cerebral si se indreapta spre talamus. In talamus se afla cel de-al III-lea neuron al caii gustative, axonii din talamus vor proiecta in partea inferioara a girului postcentral. Aici se analizeaza si se elaboreaza senzatia de gust.

Limba si simtul gustativ. Sistemul digestiv este deservit de miros, vaz si, in principal de gust. Papilele gustative fungiforme, filiforme, caliciforme si coroliforme sunt situate pe mucoasa linguala si discern diferentiat patru tipuri de gusturi: dulce, sarat, acru, amar. Din combinatia acestor gusturi de baza pot rezulta zeci de mii de savori perceptibile diferite, sporite si nuantate  fin de miros, cu care se afla in stransa legatura.
Limba este si un indicator al starii generale de sanatate. O limba normala este curata, roz, cu papilele gustative uniforme, forma si marime echilibrate. Limba decolorata (albicioasa), incarcata,deosebit de uscata, cu riduri si santuri indica o stare de sanatate care lasa de dorit. Carentele vitaminice (mai ales vitamina B) sunt semnalate aici prin modificari de culoare. Limba crapata adanc indica o carenta vitaminica severa si alte complicatii maladive. 

Stari patologice. O limba incarcata, cu santuri in relief si aspect nesanatos indica sigur afectiuni digestive, metabolice si carente vitaminice grave. In acest caz vom masa punctele reflexe ale limbii, dar si punctele aparatului digestiv (stomac, ficat, pancreas, intestine), ale sistemului circulator sanguin si limfatic.

5.Pielea 

 

Suprafaţa

Suprafaţa pielii nu e uniformă, pe ea fiind prezente orificii, cute şi proeminenţe. Orificiile sunt de 2 tipuri: unele sunt mari, conducând în cavităţile naturale (gură, nas etc.) altele sunt mici, de-abia vizibile cu ochiul liber, dar bine vizibile cu lupa. Ultimele răspund fie foliculilor piloşi (din acestea răsar fire de păr), fie glandelor sudoripare ecrine (porii). Toate orificiile, dar mai ales cele mari, precum şi cele foliculare, sunt intens populate de microbi, fenomen ce explică frecvenţa mare a foliculitelor. Orificiile foliculare reprezintă totodată şi locul unde absorbţia percutanată a apei, electroliţilor, medicamentelor (unguente, creme etc.) şi altor substanţe, este maximă. Cutele pielii sunt de 2 feluri: congenitale (sau structurale) şi funcţionale, ultimele apărând odată cu îmbătrânirea şi scăderea elasticităţii. Cutele structurale sunt fie cute mari (plica axilară, inghinală etc.), fie microcute. Cutele mari au unele particularităţi fiziopatologice ca: umiditatea mai mare faţă de restul pielii, un pH alcalin sau neutru, pilozitate mai accentuată. Datorită acestor caractere, ele pot prezenta unele îmbolnăviri specifice ca: micoze, fisuri, intetrigo etc. Cutele mici sau microcutele sunt prezente pe toată suprafaţa pielii reunind orificiile porilor; ele determină astfel mici suprafeţe romboidale, care constituie expresia unei elasticităţi normale. Aceste microcute dispar la nivelul cicatricelor, în stările de atrofie epidermică sau de scleroză dermică (sclerodermice). La nivelul palmelor şi plantelor microcutele sunt aşezate în linii arcuate dispuse paralel, realizând amprentele, cu caractere transmisibile ereditar, importante pentru identificarea juridică a individului. Crestele dintre cute, dispuse de asemenea în linii paralele, prezintă pe ele orificiile porilor sudoripari. Cutele funcţionale se constituie ca urmare a scăderii elasticităţii cutanate şi a contracţiilor musculare (riduri). Culoarea pielii depinde de : cantitatea de pigment melanic care conferă nuanţe de la pielea albă (lipsa pigmentului), până la cea neagră (excesul de melanină). Cantitatea de melanină este determinată genetic, dar variaţiile culorii pielii, după latitudinea geografică (de la pol la ecuator), arată şi o adaptare. Melanina variază între anumite limite şi în funcţie de expunerea la razele ultraviolete. Gradul de vascularizaţie capilară determină nuanţa roz-roşie. Vascularizaţia mai abundentă a feţii produce şi anumite particularităţi morbide regionale: bolile congestive ale feţii sunt mai numeroase. Culoarea pielii depinde şi de cantitatea de hemoglobină (paloarea în anemii). Pielea copiilor mici este bogat vascularizată şi mai subţire, motiv pentru care e roză. Grosimea pielii influenţează culoarea ei: pielea copiilor mici e mai subţire şi e roză, pielea de pe palme şi plante are o culoare gălbuie datorită stratului cornos (keratinei) mai ales în condiţii de hiperkeratoză. Abundenţa keratohialinei (strat granulos) conferă pielii o culoare albă. Mucoasele sunt mai subţiri decât epidermul; keratina, keratohialina şi melanina, în mod normal, la acest nivel, lipsesc, astfel că ele sunt transparente, permiţând să se perceapă vascularizaţia din profunzime, de unde culoarea lor roşie. În stările leucoplazice (leucos=alb) apare keratina şi keratohialina şi suprafeţele morbide devin albe şi mai rugoase. Pigmentogeneza copiilor sub 1 an este deficitară şi acomodarea lor la razele solare e deficitară, la ei apărând mai uşor arsurile actinice, după expuneri la soare sau raze ultraviolete. Suprafaţa pielii, la un om matur şi talie mijlocie, e de 1,5-1,8 m2. Greutatea ei totală corespunde la circa 20% (în medie 14-16 kg), din care circa 15% reprezintă hipodermul (cu variaţii largi în raport cu corpolenţa), circa 5% de derm şi sub 1% de epiderm. GrosimeaElasticitatea pielii se datorează, în primul rând sistemului fibrilar dermic şi mai ales fibrelor elastice. Datorită lor pielea e depresibilă. La elasticitatea ei contribuie şi paniculul adipos, ai cărui lobuli grăsoşi, înveliţi într-un ţesut conjunctivo-elastic, funcţionează ca nişte mingi minuscule de cauciuc ce se deprimă la apăsare, după care însă revin la forma anterioară. Elasticitatea scade cu vârsta şi dispare în stările edematoase sau de scleroză cutanată. Datorită elasticităţii, plăgile devin mai mari decât suprafaţa secţionată, iar excizatele de piele (grefele) mai mici decât suprafaţa prelevată. Mobilitatea pielii este variabilă: faţă de planurile profunde este uşor mobilizabilă la faţă, torace, membre, penis şi puţin mobilizabilă la nivelul palmelor, tălpilor, pe pavilioanele urechilor şi pe aripile nazale. Ea scade în procesele de scleroză (cicatrici, scleroze secundare, sclerodermii esenţiale). pielii variază după regiuni: e subţire pe faţă, frunte, genitale, este mai groasă pe toracele anterior,abdomen şi marile pliuri. Grosimea creşte la spate şi pe suprefeţele extensorice ale membrelor, cea mai groasă e la palme şi tălpi. Dintre straturile pielii epidermul e cel mai subţire (între 0,03 şi 1 mm), dermul este mai gros (are între 0,5-0,8 mm la faţă, 2 mm pe torace şi 2,5), iar hipodermul are variaţii mari regionale. 

Funcţiile pielii

• funcţia de apărare, împiedică pătrunderea unor agenţi patogeni în organism (bacterii, substanţe toxice, radiaţii)
• funcţia termoregulatoare la menţinerea unei temperaturi constante a corpului, pentru evitarea supraîncălzirii reduce temperatura prin exaporarea evaporarea apei din sudoare, la o temperatură scăzută pentru reducerea pierderii temperaturii corporale, firele de păr prin Musculus arrector pili se zbârlesc pielea având aspectul de piele de gâscă.
• funcţia de apărare faţă de razele ultraviolete la animale această funcţie e realizată de blană sau pene, la om stratul cornos stratum corneum absoarbe şi reflectă cam 50% din radiaţii, absorbirea radiaţiilor se realizează prin pigmentul din piele melanină producând bronzarea pielii, la o expunere extremă la aceste radiaţii se poate produce cancerul de piele.
• pielea ca rezervor de celule embrionare această funcţie este folosită de chirurgie în transplanturi.
• funcţia imunologică a pielii este realizată de celulele Langerhans din piele.
• funcţia de organ de simţ este una din funcţiile de comunicare a pielii cu mediul înconjurător, aceasta fiind îndeplinit de receptorii:
  • de durere (fiind până la 200/cm2),
  • de presiune (corpusculii Vater-Pacini),
  • termoreceptorii (corpusculii Krause),
  • receptorii la întindere (corpusculii Ruffini)

  Epidermul

  Epidermul este alcătuit dintr-un epiteliu stratificat şi pavimentos, cornificat, celulele sale fiind în permanenţă regenerare. El este lipsit de vase sangvine, nutriţia celulelor are loc prin difuzarea limfei interstiţiale din derm, prin intermediul membranei bazale şi prin spaţiile înguste (de cca 10 milimicroni), care separă între ele celulele vitale ale acestui strat. Epidermul este un protector mecanic contra pierderilor de apă din straturile profunde ale pielii şi împiedică pătrunderea microbilor în ele. Celulele epidermului se împart, după origine, aspect microscopic şi funcţii, în două linii distincte: keratinocitele, care constituie marea majoritate a masei celulare şi melanocitele mult mai puţin numeroase. Keratinocitele provin din celulele stratului bazal, care se divid permanent, celulele fiice fiind împinse spre suprafaţă. Se realizează astfel o mişcare celulară lentă-ascendentă, în cursul căreia ele se încarcă progresiv cu keratină. Melanocitele elaborează pigmentul melanic, care, eliberat din ele, este stocat atât în celulele epidermice (mai ales în stratul bazal) cât şi în macrofagele dermice, care astfel devin melanofore. Embriologic, ele provin din creasta neurală sub forma de metabolişti care în cursul primelor luni de viaţă fetală migrează spre unele regiuni din sistemul nervos central (tuber cinereum, locus niger etc.), în peritoneu şi în piele. În piele se aşează între celulele bazale.

• Stratul bazal

  Stratul bazal (sau generator) este cel mai profund, fiind în contact cu membrana bazală. Celulele sale au un nucleu mare situat apical. La polul apical sunt dispuse granule de melanină, care are un rol fotoprotector, ferind acizii nucleici (mai ales DNA) de razele ultraviolete, cu acţiune inhibantă asupra acestora. Între celulele bazale se găsesc melanocitele şi corpusculii senzoriali Merkel-Ranvier.

Stratul spinos

Stratul spinos este situat imediat deasupra celui bazal, din care provine. În mod normal, el este alcătuit din 6-15 rânduri de celule poliedrice, care pe măsură ce urcă spre suprafaţă devin tot mai turtite. Ele sunt mai acidofile decât cele bazale, dar sunt intens vitale, acest strat fiind sediul unor transformări importante în eczemă sau în metaplazii, şi în alte numeroase afecţiuni. Celulele sunt separate prin spaţii înguste de cca 10 milimicroni, prin care circulă limfa interstiţială nutritivă, rare celule limfocitare şi se găsesc terminaţii nervoase amielinice. Aceste spaţii reunite constituie "sistemul lacunar epidermic" în care coeziunea celulară e menţinută prin punţi intercelulare. Citoplasma celulelor se caracterizează pe lângă formaţiunile obişnuite, prin filamente dispuse în mănunchiuri, numite tonofibrile. Ele au un rol important în sinteza keratinei (precursori).

Stratul granulos

Stratul granulos este situat deasupra celui precedent, fiind compus din 1-5 rânduri de celule turtite. Caracteristica lor e abundenţa granulaţiilor citoplasmatice de keratohialină. Formeaza bariera REIN-care impiedica pierderea apei.Aceasta bariera este insa penetrata de gaze,lipide,vitamine,enzime,hormoni sexuali,radiatii,glucoza,dar si de substante nocive(ex. nicotina).

Stratul lucid

Stratul lucid numit şi stratul cornos bazal e format din celule bogate în glicogen, eleidină şi grăsimi. Prezenţa glicogenului atestă existenţa unor procese vitale necesare etapelor finale în sinteza keratinei. Acest strat este ultimul strat vital al epidermului, care împreună cu stratul cornos profund constituie aşa-numita "bariera epidermică" (barieră faţă de apă, substanţele chimice şi microorganisme).

Stratul cornos

Stratul cornos este cel mai superficial. El este alcătuit din două straturi: stratul cornos profund sau conjunct şi cel superficial sau disjunct numit şi exfoliator. În cel profund celulele cornoase sunt alipite, în cel superficial celulele au conexiuni laxe, desprinzându-se la suprafaţă. Celulele cornoase normale au formă de solzi, nucleul este dispărut ca şi organitele celulare, iar celula apare ca un sac format dintr-un înveliş de keratină şi un conţinut bogat în grăsimi osmiofile (lipoide de colesterol). Deasupra stratului cornos şi amestecat cu celulele stratului disjunct, se găseşte un strat funcţional (fiziologic) rezultat din prelingerea secreţiei sudoripare şi sebacee, şi din debriurile celulelor cornoase şi a substanţei intercelulare. Acest strat numit filmul sau mantaua (pelicula) lipo-proteică acidă a pielii (pH=4,5-5,5), conferă o protecţie faţă de microorganisme şi faţă de substanţele chimice. Pe suprafaţa pielii şi între celulele stratului disjunct, se găsesc microorganisme din flora saprofită. Numărul acestor germeni scade treptat spre profunzime, ei fiind opriţi la nivelul stratului conjunct.

Hipodermul

Hipodermul este stratul care separă pielea de straturile subiacente. El este alcătuit din lobuli de celule grase (lipocite) conţinând trigliceride, cu rol de rezervă nutritivă şi de izolator termic şi mecanic. Aceşti lobuli sunt separaţi prin septe conjunctive, în care se găsesc vase şi nervi. O structură tegumentară mai deosebită este linia apocrină. Ea se întinde de la axilă, în regiunea mamelonară şi coboară convergent lateral spre perineu. Este alcătuită din aglomerări celulare clare ce, structural, se apropie de celulele glandulare mamare. În această accepţiune glanda mamară poate fi privită ca o glandă apocrină enormă cu o structură corelată cu funcţia sa secretorie. Între modalitatea secretorie a glandei mamare şi glandele apocrine sunt relaţii apropiate, în sensul că:

• celulele secretă un conţinut bogat de proteine;
• tipul celular secretor se caracterizează prin "decapitarea" polului secretor al celulelor glandulare.

Pielea si simtul tactil. Pielea, cel mai extins organ al corpului, are functiuni complexe de proiectie, de eliminare a toxinelor, de respiratie cutanata si, datorita numeroaselor terminatii nervoase, de simt tactil. Pielea este un organ suplu, elastic, impermeabil si destul de rezistent, cu grosime variabila. Este formata din doua straturi, epiderma si derma. Pielea este acida pe suprafetele netede si alcalina la incheieturi. Ca sediu al perceptiilor noastre tactile, este zona de contact cu lumea exterioara. Anexele pielii sunt: glandele sudoripare, glandele sebacee, glandele mamare, parul, unghiile si terminatiile nervoase tactile (nervii receptori)

Puncte reflexogene. Acoperind intregul corp, pielea are proiectii pe toata suprafata talpilor dar, tinand cont de functile sale, cele mai eficace puncte de masaj sunt cele ale plamanilor si ale sistemelor endocrin, urinar, excretor (paratiroide, ficat, rinichi, intestine). Punctul reflex al unei zone a pielii are corespondenta pe proiectia organului sau partii anatomice respective de pe talpile picioarelor.