Planetele sunt cele mai mari obiecte exceptand Soarele. Spre deosebire de Soare, planetele nu produc energia lor proprie, in schimb planetele reflecta caldura si lumina vizibila produsa de Soare. Planetele Jupiter si Saturn emit radiatii radio, undele radio, emise de Jupiter sunt asa puternice incat pot fi receptionate pe pamant cu radiotelescoape. Cele patru planete de langa Soare: Mercur, Venus, Pamant si Marte se numesc planete terestriale, ele par sa contina fier si roci. Planetele terestriale si Pluto sunt cele mai mici planete. Pamantul are un satelit, Marte are doi si Pluto are unul. Mercur si Venus nu au sateliti.
     Distantele dintre planete se masoara in unitati astronomice.
     Cele mai mari planete, Jupiter, Saturn, Uranus si Neptun sunt numite planete gigant. In comparatie cu planetele terestriale ele contin fier usor si roci. Fiecare din planetele gigant au cateva sateliti. De asemenea ele au inele in jurul lor. Doar inelul luminos al planetei Saturn poate fi usor vazut cu un telescop mic. Toate planetele sunt inconjurate de variate tipuri de gaze. Gazele care inconjoara o planeta se numesc atmosfera. Pamantul este singura planeta care are destul oxigen in jurul sau si destula apa pe suprafata sa pentru a mentine viata.

DUPA MARIME

• planete mici - Mercur, Venus, Pamant, Marte, Pluton;
• planete gigant - jupiter, Saturn, Uranus, Neptun. 

DUPA COMPOZITIE

• terestre - Mercur, Venus, Pamant, Marte;
• gazoase - jupiter, Saturn, Uranus, Neptun;
• Pluton. 

 Planetele terestre sunt compuse din piatra si metal, au o densitate relativ mare, rotatie mai inceata, suprafata solida, nu au inele si au putini sateliti.
     Planetele gazoase sunt compuse din hidrogen si heliu, in general au densitati mici, roatatie rapida, au inele si multi sateliti. 

DUPA POZITIA LOR FATA DE SOARE

• planete interioare - Mercur, Venus, Pamant, Marte;
• planete exterioare - Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun, pluton;
• centura de asteroizi dintre Marte si Jupiter formeaza granitta dintre sistemul solar interior si sestemul solar exterior. 

DUPA POZITIA LOR FATA DE PAMANT

• planete inferioare - Mercur si Venus;
• planete superioare - Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun, Pluton.

     Planetele inferioare sunt mai aproape de Soare decat Pamantul Ele au faze, ca Luna cand este vazuta de pe Pamant.
     Planetele superioare sunt mai departe de Soare decat Pamantul. Ele se vad intotdeauna in toatalitate sau aproape in totalitate.

Mercur este planeta cea mai apropiata de Soare, aflandu-se la numai 0,387 ua. Pe bolta cereasca pare sa se deplaseze mai repede decat alte planete si de aceea oamenii au hotarat sa-i dea numele zeului comertului la romani, Mercur. Suprafata sa este foarte asemanatoare cu cea a Lunii, presata cu numeroase cratere meteoritice. Soarele vazut de pe Mercur, pe cerul mercurian vesnic negru (din cauza lipsei atmosferei), are un diametru aparent de 2,5 ori mai mare decat atunci cand este vazut de pe Pamant.       Acesta se afla deasupra orizontului timp de 175,9 zile terestre, perioada in care temperatura poate atinge 427^o C. Noaptea, temperatura ajunge pana la -173^o C. Mercur efectuiaza o rotatie completa in jurul axei sale in 58,64 zile, iar anul mercurian dureaza 87,96 zile.
      Deoarece masa lui Mercur reprezinta numai 5,53 % din masa Pamantului, acceleratia gravitationala este 0,378 g, iar oamenii ajunsi acolo se vor simti foarte usori, mai usori chiar decat pe Luna. Cand vor dori sa plece, va fi suficient sa-si accelereze racheta pana la 4,25 km/sec.
      O singura misiune spatiala, Mariner 10, in 1974, ne-a transmis informatii asupra planetei Mercur. Cea mai importanta descoperire facuta cu aceasta ocazie a fost detectarea campului magnetic mercurian, ignorat pana atunci de pamanteni.

Mercur este planeta cea mai apropiată de Soare, orbitându-l o dată la fiecare 88 zile. Luminozitatea sa variază între -2,0 și 5,5 în magnitudine aparentă, dar nu este ușor de văzut fiindcă cea mai mare separare angulară (cea mai mare elongație) față de Soare este de doar 28,3°, însemnând că se poate vedea doar imediat după apusul Soarelui. Planeta rămâne încă într-o relativă obscuritate fiindcă, în comparație cu celelalte planete, puține lucruri se știu despre ea: singura navă spațială care s-a apropiat de Mercur a fost Mariner 10 (1974-1975), care a cartografiat doar 40%-45% din suprafața planetei.

Raza ecuatorială = 2.443 km (38,25% din raza Pământului)

Înclinare ecuatorială = 36"

Masa = 3,28 × 1023 kg (5,5% din masa Pământului)

Densitate medie = 5.400 kg/m3

Perioada de rotație = 58 zile 14 h

Distanța medie a orbitei = 57.909.400 km (0,3871 ua)

Perioada orbitală = 88 zile

Excentricitatea orbitei = 0,206

Înclinarea orbitei = 7°

Nr. de sateliți = 0

 
Venus se afla la 0,723 ua de Soare, este acoperita in totalitate si in permanenta cu nori densi, alcatuiti din acid sulfuric, care i-au impiedicat pe pamanteni, pana de curand, sa-i vada cu adevarat chipul. La suprafata sa , efectul de sera, provocat de continutul mare de bioxid de carbon (97%), duce la cresterea temperaturii medii pana la 480^o C ( este mai cald decat pe Mercur, acolo temperatura medie este de numai 179^o C ), iar presiunea atinge 92 atmosfere.       Ziua venusiana, care dureaza cat 243 zile terestre, este mai lunga decat anul, 225 de zile. O alta ciudatenie este sensul de rotatie al planetei, de la est la vest, astfel incat un venusian va vedea Soarele rasarind de la asfintit si apunand la rasarit 

Venus este a doua planetă ca distanță față de Soare în sistemul nostru solar.

  Mărimea lui Venus comparată cu a Pământului

Situată la 108 milioane km de Soare, Venus își parcurge orbita în 225 de zile. Rotația în jurul propriei sale axe este foarte lentă, durează 243 de zile și are loc de la vest la est, în sens invers față de rotația celorlalte planete. Cu un diametru de 12100 km, Venus este a doua planetă (pornind de la Soare) din sistemul solar, orbita sa fiind cuprinsă între cea a planetelor Mercur și Pământ. Venus este cu foarte puțin mai mică decât Pământul, dar atmosfera sa este foarte diferită: în principal, aceasta este compusă din 96% gaz carbonic și 3,5% azot. Ea este înconjurată de un văl gros de nori repartizați în trei straturi situate la o altitudine între 50 și 70 km. Unii dintre aceștia provoacă ploi de acid sulfuric, o substanță chimică foarte periculoasă. Pe Venus temperatura este foarte ridicată. De fapt, gazul carbonic acumulat în atmosferă acționează sub efectul razelor Soarelui ca geamurile unei sere: temperatura la sol ajunge până 4600C. Suprafața planetei Venus este plină de platouri vulcanice, circa 80% având o variație a înălțimii nu mai mare de 1 km. Se pare că mulți vulcani sunt încă activi. La fel ca și Mercur, Venus nu are sateliți. 

 

Pamantul este cea de-a treia planeta de la Soare. Este si cea mai importanta deoarece adaposteste viata. Are un diametru ecuatorial mediu de 2756 km, o masa de 5,9761024 kg, o densitate de 5515 gr/cmc. Face o rotatie completa, in jurul axei in 23,9345 ore. Pamantul se invarte in jurul Soarelui cu o viteza medie de 29,79 km/sec si il ocoleste intr-un an, adica in 365,256 zile.Distanta medie dintre Pamant si Soare este de 149600000 km (o unitate astronomica, 1UA). Temperatura medie este de aproximativ 15^o C. Pentru a-i proteja pe oameni de radiatiile periculoase emise de Soare, poseda o atmosfera (compusa din 77% azot, 21% oxigen si bioxid de carbon, neon, argon, heliu) si un camp magnetic, cu ajutorul caruia este deviat vantul solar. Acceleratia gravitationala la suprafata pamantului, la ecuator, este 9,78 m/s², iar pentru a se desprinde definitiv de pamant navele trebuie sa atinga 11,18 km/sec. 

Pământul (numit și Terra sau „Planeta albastră”) este în sistemul solar a treia planetă ca distanță față de Soare și a cincea ca mărime. Terra face parte dintre planetele interioare ale sistemului solar (planetele aflate în interiorul centurii de asteroizi). Este cea mai mare planetă telurică din sistemul solar, Terra s-a format acum aproximativ 4,57 miliarde (4,57×109) de ani, iar singurul ei satelit natural Luna, numită și Selena după zeița lunii Selene, a început să o orbiteze puțin timp după aceea, cu circa 4,533 miliarde (4,533×109) de ani în urmă1. Pentru comparație, vârsta calculată a Universului este de circa 13,7 miliarde de ani. Suprafața Pământului este acoperită în proporție de 70,8% de apă, restul de 29,2% fiind solid și "uscat". Zona acoperită de apă este împărțită în oceane, iar uscatul se subîmparte în continente.

De la formarea sa Pământul a trecut prin numeroase procese geologice și biologice majore, astfel încât toate urmele condițiilor sale inițiale au fost șterse. Suprafața exterioară a planetei Terra este împărțită în mai multe plăci tectonice, care de-a lungul timpului se deplasează unele față de celelalte. Miezul planetei este activ (fierbinte și lichid), fiind format din mantaua topită și miezul metalic, generator al câmpului magnetic. Condițiile atmosferice și de la suprafață, care au permis apariția vieții pe Terra, au fost la rândul lor influențate în mod decisiv de către diversele forme de viață. Acestea se află într-o balanță ecologică fragilă, în permanentă schimbare.

Între Terra și restul Universului există o permanentă interacțiune. Astfel, Luna este cauza mareelor. În afară de asta, ea a infuențat continuu viteza mișcării de rotație a Terrei. Toate corpurile din jurul globului terestru sunt atrase spre Terra, forța de atracție numindu-se gravitație, iar accelerația cu care aceste corpuri cad în câmpul gravitațional se numește accelerație gravitațională (notată cu "g" = 9,81 m/s2). Se crede că motivul apariției oceanelor a fost o "ploaie" de comete din perioada timpurie a Pământului. Impacturile ulterioare cu asteroizi au modificat și ele mediul înconjurător într-o manieră decisivă. Schimbările de orbită ale planetei pot fi considerate răspunzătoare pentru glaciațiunile produse de-a lungul istoriei, care au acoperit suprafața terestră cu un strat de gheață. Terra nu are alți sateliți naturali în afară de Lună 

 

Marte se afla la 1,52 ua de Soare si este cea de a 4-a planeta a Sistemului Solar. Datorita culorii ei, mai poarta si numele de Planeta Rosie. Se pare ca aceasta planeta a gazduit intr-un trecut mai mult sau mai putin indepartat anumite forme de viata. In prezent, imaginile transmise de sondele spatiale sugereaza oamenilor ca pe suprafata martiana in ciuda rezultatelor controversate ale experimentelor efectuate de sondele americane Viking 1 si 2, in 1975, nu exixsta viata.

Marte este, pornind dinspre Soare, a patra planetă a sistemului solar, a cărei denumirea provine de la Marte, zeul roman al războiului. Uneori mai este numită și „planeta roșie” datorită înfățișării sale văzută de pe Pământ. Culoarea roșiatică se explică prin prezența pe suprafața sa a oxidului de fier.

Marte este o planetă telurică (de tip terestru) cu o atmosferă subțire; printre caracteristicile suprafeței se numără și craterele de impact ce amintesc de Lună, dar și vulcani, văi, deșerturi și calote glaciare polare ce amintesc de Pământ. Pe Marte se gasește cel mai înalt munte cunoscut al sistemului solar, Olympus Mons(26.000 m alt.), precum și cel mai mare canion, numit Valles Marineris. În anul 2008, în trei articole publicate în revista Nature s-au adus dovezi despre un crater de impact uriaș, lung de 10.600 km și lat de 8.500 de km, care este de apoximativ patru ori mai mare decât craterul Bazinul Polul-Sud-Aitken de pe Lună.

Până la misiunea Mariner 4 din 1965 se bănuia că pe suprafața planetei există apă lichidă. Aceste bănuieli se bazau pe variațiile suprafețelor luminate și ale celor întunecate, în special ale celor din zonele polare ale planetei, ce păreau a fi continente și mări; dungile negre erau interpretate ca fiind râuri. Odată cu această misiune s-a dovedit însă că aceste caracteristici erau doar iluzii optice; cu toate acestea Marte ar putea avea condiții de viață pentru microorganisme și apă în stare solidă, conform misiunii Phoenix Mars Lander la 31 iulie 2008.

Marte are doi sateliți mici și diformi, Phobos și Deimos, care însă ar putea fi doar doi asteroizi capturați cândva de gravitația planetei. Marte poate fi văzut de pe Pământ și cu ochiul liber. Magnitudinea aparentă atinge -2,9, luminozitate depășită doar de Soare, Venus, Lună și uneori și de Jupiter. 

Marte a pierdut magnetosfera acum 4 miliarde de ani, vântul solar interacționând direct cu ionosfera marțiană, ținând atmosfera mai rarefiată decât ar fi în mod normal din cauza eliminării atomilor din atmosfera superioară.


 Jupiter , cea de a cincea planeta, aflata la 5,2 ua de Soare este cea mai mare planeta a Sistemului Solar, avand un diametru echivalent cu 11,21 diametre terestre si o masa de 317,8 ori mai mare decat masa Pamantului. Totusi, densitatea sa este numai un sfert din cea terestra, ceea ce sugereaza ideea ca Jupiter este o planeta mai degraba lichida, desi nucleul ei, datorita presiunilor uriase, ar putea fi alcatuit din hidrogen metalic, explicandu-se astfel existenta magnetosferei, care inconjoara planeta. Datorita marimii sale atrage spre sine o buna parte din obiectele cosmice care ar putea lovi Pamantul. 

Jupiter este a cincea planetă de la Soare și este cea mai mare dintre toate planetele sistemului nostru solar. Are diametrul de 11 ori mai mare decât cel al Pământului, o masă de 318 ori mai mare și un volum de 1300 ori mai mare.

orbita: 778,330,000 km de la Soare

diametrul: 142,984 km (ecuatorial)

masa: 1.900x1027 kg

Jupiter este al patrulea obiect de pe cer ca strălucire (după Soare, Lună și Venus; și câteodată Marte). A fost cunoscut din timpuri preistorice. Descoperirea de către Galileo Galilei și Simon Marius , în 1610, ai celor patru mari sateliți ai lui Jupiter: Io, Europa, Ganymede și Callisto (cunoscute ca sateliții Galileeni) a fost prima descoperire a unui centru de mișcare aparent necentrat pe Pământ. A fost un punct major în favoarea teoriei heliocentrice de mișcare a planetelor a lui Nicolaus Copernic; susținerea de către Galileo a teoriei coperniciene i-a adus probleme cu Inchiziția. Înainte de misiunile Voyager erau cunoscuți 16 sateliți

 Evident, cand este vorba de Saturn trebuie amintita cea mai frumoasa caracteristica a sa, inelul care il inconjoara, observat pentru prima oara de Galileo Galilei. Acesta este divizat in mai multe "subinele", A si B, foarte luminoase, si C, mai pal. Sistemul inelelor lui Saturn prezinta mai multe "goluri", dintre care cel mai important este diviziunea Cassini, care separa inelele A si B, descoperita in 1675 de Giovani Cassini. Imaginile transmise de sondele spatiale au demonstrat ca toate inelele principale sunt alcatuite dintr-un numar mare de subinele. Compozitia acestora nu este bine cunoscuta, dar exista date care indica faptul ca ele contin o cantitate semnificativa de apa. Se pare ca inelul lui Saturn provine din distrugerea unora dintre satelitii sai in urma impactului cu meteoritii, cu mult timp in urma. La suprafata planetei, la ecuator, acceleratia gravitationala este de 9.02 m/s², foarte apropiata de cea terestra.
     In jurul lui Saturn se rotesc cel putin 18 sateliti inghetati, dintre care numai Titan, cel mai mare dintre toti, cu un diametru de 5,150 km are o atmosfera semnificativa.
     Ziua saturniana dureaza 0,44 zile terestre, iar anul 29,4 ani terestrii. De pe Saturn, la fel ca si in cazullui Jupiter este greu de plecat deoarece viteza de evadare este de 35,49 km/s, de 3,17 ori mai mare decat cea necesara pentru a scapa de atractia Pamantului. Saturn, cea de-a 6-a planeta de la Soare (aflata la o distanta de 9,5 ua) si singura care poseda un inel vizibil cu instrumente terestre, Saturn este alaturi de Jupiter, al doilea gigant al Sistemului Solar. Are un diametru de 9,45 ori mai mare decat al Pamantului, 12% din densitatea Pamantului si o masa echivalenta cu 95 de mese terestre. Seamana mai degraba cu Jupiter. Aici, eventualii vizitatori se vor trezi in plina furtuna, cu vanturi ce ating 500 m/s. Atmosfera este alcatuita in proportie de 97% din hidrogen si 3% heliu. Temperatura medie este de -125 grade C.   Evident, cand este vorba de Saturn trebuie amintita cea mai frumoasa caracteristica a sa, inelul care il inconjoara, observat pentru prima oara de Galileo Galilei. Acesta este divizat in mai multe "subinele", A si B, foarte luminoase, si C, mai pal. Sistemul inelelor lui Saturn prezinta mai multe "goluri", dintre care cel mai important este diviziunea Cassini, care separa inelele A si B, descoperita in 1675 de Giovani Cassini. Imaginile transmise de sondele spatiale au demonstrat ca toate inelele principale sunt alcatuite dintr-un numar mare de subinele. Compozitia acestora nu este bine cunoscuta, dar exista date care indica faptul ca ele contin o cantitate semnificativa de apa. Se pare ca inelul lui Saturn provine din distrugerea unora dintre satelitii sai in urma impactului cu meteoritii, cu mult timp in urma. La suprafata planetei, la ecuator, acceleratia gravitationala este de 9.02 m/s², foarte apropiata de cea terestra.
     In jurul lui Saturn se rotesc cel putin 18 sateliti inghetati, dintre care numai Titan, cel mai mare dintre toti, cu un diametru de 5,150 km are o atmosfera semnificativa.
     Ziua saturniana dureaza 0,44 zile terestre, iar anul 29,4 ani terestrii. De pe Saturn, la fel ca si in cazullui Jupiter este greu de plecat deoarece viteza de evadare este de 35,49 km/s, de 3,17 ori mai mare decat cea necesara pentru a scapa de atractia Pamantului.    

Uranus , cea de-a 7-a planeta de la Soare (aflata la o distanta de19,2 ua), este cel de-al treilea gigant al Sistemului Solar. Are un diametru echivalent cu 4,01 diametre terestre, este foarte putin dens (doar 23 % din densitatea Terrei). Atractia gravitationala la suprafata planetei, la ecuator, este de 7,77 m/s² (oamenii se simt mai usori pe Uranus). Uranus nu poate fi vazut cu ochiul liber si de aceea a fost descoperit abia in 1781 de catre William Hersel.

Atmosfera uraniana este alcatuita in special din hidrogen, 83%, heliu 15%, si metan 1%. Acest din urma gaz, metanul, are o importanta foarte mare pentru aspectul exterior al planetei, deoarece absoarbe lumina rosie, daruindu-i lui Uranus o frumoasa culoare albastra.
      In atmosfera uraniana se formeaza nori, care se deplaseaza la latidunine constanta formand benzi paralele pe imaginile transmise de sondele spatiale (acest fenomen se produce si in cazul lui Jupiter si Saturn). Si pe Uranus furtunile sunt un fenomen obisnuit, viteza vanturilor atingand adesea 160 m/s. Temperatura medie este de -193^o C.
     Una dintre cele mai interesante caracteristici ale lui Uranus este faptul ca axa sa de rotatie este puternic inclinata (97,6 grade). Practic, planeta pare ca se rostogoleste pe planul sau orbital. Probabil ca acest lucru a fost provocat de o ciocnire de un obiect cosmic imens.
     Ca si Jupiter si Saturn, Uranus poseda un sistem de inele, descoperit in 1977 de catre sondele spatiale. El are si cel putin 15 sateliti mici, cu diametre cuprinse intre 26 km (Cordelia) si 1577 km (Titania).
     Ziua uraniana dureaza cat 0,7 zile terestre iar anul cat 83,7 ani terestri. De pe Uraus, la fel ca si in cazul lui Jupiter si Saturn, este greu de plecat deoarece viteza de evadare este de 31,30 km/sec, de 1,9 ori mai mare decat cea necesara pentru a scapa de atractia Pamantului.


  Neptun, cea de a 8-a planeta de la Soare, aflata la 30,06 ua distanta de astrul central a fost descoperita in 1846 de catre Johann Gotfried Galle. Neptun este de 17,1 ori mai grea decat Pamantul si are un diametru echivelent cu 3,88 diametre terestre. Acceleratia gravitationala la ecuator este de 11,0 m/s², deci oamenii nu ar fi pusi in dificultate de propria lor greutate. Densitatea sa medie reprezinta 29,7 % din densitatea medie a Terrei (este cea mai densa planeta gigant).
     Atmosfera lui Neptun este alcatuita din hidrogen 85%, heliu 13% si metan 2%. Ca si in cazul lui Uranus prezenta metanului in atmosfera ii da planetei o frumoasa culoare albastra. 
Din punct de vedere meteorologic, Neptun este o planeta foarte agitata, aici intalnindu-se cele mai intense furtuni din Sistemul Solar. Viteza vantului atinge adesea 2000 km/h. In atmosfera lui Neptun s-a observat de catre sondele americane din seria Voyager o mare pata intunecata, similara cu Marea Pata Rosie de pe Jupiter, care da un ocol complet planetei in numai 16 ore. Temperatura medie este de -193^o C.
     Neptun are 4 inele inguste si foarte putin luminoase. De asemenea, au fost catalogati si 8 sateliti, dintre care cel mai mare este Triton (cu diametru de 2704 km).
     Ziua neptuniana dureaza cat 0,67 zile terestre iar anul 163,7 ani trestrii. De pe Neptun la fel ca in cazul celorlalte planete gigant, este greu de plecat, deoarece viteza de evadare este de 23,5 km/s, adica de 2,1 mai mare decat de pe Pamant.



 Pluton , ultima planeta a Sistemului Solar, aflata la 39,24 ua de Soare este o planeta mititica, avand un diametru cat numai 0,18 diametre terestre. A fost descoperita in 1930 de catre Clyde Tombaugh. Orbita lui Pluton este foarte inclinata, 17^o fata de planul orbital al celorlalte planete. Din pacate nu se stiu multe lucruri despre aceasta planeta, se pare ca are o atmosfera alcatuita din metan azot, care dispare atunci cand departarea de Soare este maxima. Durata zilei plutoniene este de 6,4 zile terestre. Temperatura medie este de -170^o C. Atractia gravitationala la suprafata este de 0,4 m/s², viteza de evadare este 0,098 din viteza cu care navele spatiale pot scapa de sub atractia Pamantului.
     Pluton nu are inel, in schimb are un satelit, Charon, descoperit in 1978 de catre J.Christy, care este de doua ori mai mic decat planeta in jurul caruia se invarteste.

Sistemul solar

 

Sistemul solar este alcătuit din Soare şi ansamblul de corpuri cereşti legate de acesta prin forţa gravitaţională: cele opt planete, cei 162 de sateliţi naturali ai acestora, cinci planete pitice, şi alte corpuri mai mici (care includ asteroizi, meteoriţi, comete, praf, obiectele centurii Kuiper etc.). În centru se află Soarele, iar obiectele cosmice specificate orbitează în general în jurul acestuia.

Soarele este centrul sistemului solar. Masa lui este de aproximativ 740 de ori mai mare decat masa tuturor planetelor. Imensa sa masa creaza gravitatia care atrage celelalte obiecte din jurul sau.
     Soarele emana continuu energie in cateva forme: vizibil - lumina, invizibil - raze infrarosii, ultraviolete, X si gamma, unde radio si plasma. Curgerea de energie care devine parte a mediului interplanetar si este preluata de sistemul solar, este numita vant solar. Suprafata Soarelui se schimba continuu, pete luminoase si intunecate se formeaza frecvent si dispar. Deseori din suprafata explodeaza violent gaze.

Soarele este steaua aflată în centrul sistemului nostru solar. Pământul, toate celelalte planete, asteroizii, meteoriţii, cometele precum şi cantităţile enorme de praf interplanetar orbitează în jurul Soarelui, care totuşi, prin mărimea sa, conţine mai mult de 99% din masa întregului sistem solar. Energia provenită de la Soare (sub forma luminii, căldurii ş.a.) face posibilă întreaga viaţă de pe Pământ, de ex. prin fotosinteză, iar prin intermediul căldurii şi clima favorabilă.

Luna este obiectul cel mai apropiat de Pamant. Ea se afla la o distanta de 384.400 km. Pana acum cateva decenii oamenii nu i-au putut vedea decat o singura fata, deoarece ea parcurge complet o orbita exact in timpul in care efectueaza o rotatie completa in jurul axei sale, 27,32166 zile terestre.
     Masa Lunii este echivalenta cu 0,0123 mase terestre, iar diametrul ei nu este decat 0,27 diametre terestre. Este atat de mica incat acceleratia gravitationala la suprafata ei nu este decat 0,166 g, ceea ce este foarte relaxant pentru viitorii colonisti ai Lunii (imaginati-va ca un cetatean de 72 kg cantareste acolo numai 12 kg).
     Din pacate, neavand atmosfera, temperaturile variaza foarte mult, intre + 130 ^o C ziua si - 160 ^o C noaptea. Pentru a scapa de sub atractia Lunii este suficienta atingerea vitezei de 2,4 km/sec.

Luna este singurul satelit natural al Pământului. Numele de "lună" se aplică uneori și sateliților altor planete din sistemul nostru solar. Vârsta Lunii este de aproximativ 4,60 miliarde de ani. 

Luna are o rază medie de 1.737 km, de 4 ori mai mică decât a Pământului, și orbitează în jurul acestuia la o distanță medie de 384.403 km; pentru a ajunge pe Pământ lumina Lunii are nevoie de ceva mai mult decât o secundă. Viteza medie pe orbită este de 3.700 km/h. Atracția gravitațională la suprafața Lunii este de 6 ori mai slabă decât cea terestră.

Luna realizează o rotație în jurul Pământului în aproximativ 4 săptămâni, aceasta fiind luna pământească (27 zile, 7 ore, 43 min și 11,6 sec). În acest interval fazele Lunii sunt: lună nouă, primul pătrar, lună plină, ultimul pătrar; ele se repetă în 29 zile 12 h 44 min 2,8 s (durată numită o lună lunară). Masa satelitului nostru este de 7,35 × 1022 kg, de 81 de ori mai mică decât masa Pământului, densitatea medie este de 3.400 kg/m3, iar excentricitatea orbitală este de 0,0549. 

Suprafața Lunii este acoperită de cratere.

Misiuni și măsurători recente au descoperit pe Lună, în anumite locuri apropiate de poli, posibile urme de gheață de apă.

Asteroizii

Asteroizii, numiti si planetoizi sunt obiecte mici de forma neregulata,aslcatuiti din roci sau metal sau un amestec din cele doua.. Majoritatea asteroizilor se afla intre orbitele lui Marte si Jupiter. Astronomii au descoperit mai mult de 5000 de asteroizi. Aproximativ 30 asteroizi au diametre mai mari de 190 km, multi altii au mai putin de 1,6 km. Centura de asteroizi dintre Marte si Jupiter include particule de praf, despre care astronomii cred ca s-au format prin coliziunea continua dintre asteroizi.


Universul este constituit din toate materiile, lumina si alte forme de radiatii si energie. El este constituit din tot ceea ce exista oriunde in spatiu si timp.
Universul include Pamantul si tot ceea ce este pe el. De asemenea, include tot ceea ce este in Sistemul Solar. Toate stelele, dintre care Soarele sunt parti din Univers. Soarele este una dintre mai mult decat 100 bilioane de stele grupate intr-o galaxie gigantica spirala, numita Caleea Lactee. Calea Lactee se intinde pe o distanta de 100.000 ani-lumina. Studiile spatiului distant cu ajutorul telescoapelor optice si radio indica existenta a peste 100 bilioane de galaxii. Galaxiile se grupeaza in clustere, iar unele clustere par sa se grupeze in superclustere.
     Marimea Universului. Nu se stie daca dimensiuea Universului este finita sau infinita. Obiectele stralucitoare, neobisnuite numite quasari, sunt cele mai distante obiecte din Univers. Quasarii pot fi atat de departe cat 16 ani-lumina fata de Pamant.
     Teorii. Majoritatea teoriilor cosmologice se bazeaza pe o idee, numita principiul cosmologic. Dupa aceasta teorie, in orice moment, orice parte a Universului este ca oricare alta, avand aceeasi varsta. Teoria relativitatii generale a lui Albert Einstein pune bazele comportamentului Universului. Teoria sa se bazeaza pe doua principii:
(1) nici un semnal nu poate calatori mai repede decat viteza luminii
(2) legile fizicii sunt la fel oriunde in Univers
     Exista mai multe teorii, dar nici una nu se poate dovedi corecta. Oamenii de stiinta vor trebui sa astepte pana cand astronomia observationala si fizica teoretica se vor mai dezvolta.
     Stiinta care studiaza structura, dinamica dezvoltarea Universului, se numeste cosmologie. Ea incearca sa explice cum s-a format Universul, ce s-a intamplat in trecut, ce se poate intampla in viitor.

  Galaxia este un sistem de stele, praf si gaz, tinute impreuna de catre gravitatie. Galaxiile sunt imprastiate prin univers. Diametrul unei galaxii variaza intre cateva mii si jumatate de milion de ani-lumina. Galaxiile mari pot avea mai mult de un trilion de stale, iar cele mici cateva bilioane.
     Astronomii au fotografiat milioane de galaxii, prin telescop. Se estimeaza ca in universul vizibil exista in jur de 100 bilioane de galaxii.
     Este un obiect foarte dens si greu.
     Tipuri de galaxii. Exista doua tipuri principale de galaxii: galaxii spirale si galaxii eliptice. Calea Lactee este o galaxie spirala. Toate galaxiile spirale se rotesc; si unele dintre galaxiile eliptice pot sa se roteasca, dar mult mai incet. 

Steaua este o minge de gaz stralucitoare pe cer. Soarele este o stea. Este singura stea suficient de aproape de Pamant pentru a arata ca o minge. Celelalte bilioane de stele sunt asa de departate, incat per a fi niste puncte de lumina si vazute prin cele mai puternice telescoape.
     Exista mai mult de 200 bilioane de bilioane de stele (200.000.000.000.000.000.000 ).
     Stelele difera ca culoare si stralucire, deoarece ele difera ca temperatura si marime. Unele stele par galbene, ca Soarele, altele albastre sau rosii.

     O stea este alcatuita in principal din doua gaze: hidrogen si heliu. Masa sa mare face ca temperatura in centru sa fie suficienta pentru o reactie nucleara intre atomii hidrogenului. Energia eliberata de reactie face steaua sa straluceasca.

     Constelatiile sunt grupari de stele inventate acum mii de ani de oameni. Privind la cer, oameni din diverse parti ale lumii au incercat sa recunoasta pe cer lucruri familiare sau eroi de legenda si au dat nume acestor grupari de stele. Stelele dintr-o constelatie nu au nici o legatura reala intre ele, constelatiile sunt doar niste repere pentru orientarea pe bolta cereasca, la fel ca si liniile pe o harta. O constelatie este doar o arie de cer, care a ajutat astronomii sa catalogheze cerul. 

O gaura neagra este un obiect prabusit, cum ar fi o stea, care a devenit invizibila. Este o forta gravitationala asa mare incat nimic nu poate scapa de pe suprafata ei. Gaurile negre sunt invizibile deoarece ele 'inghit' pana si lumina.
      Cele mai mari gauri negre se afla in centrul unor Galaxii, dar originea lor nu este bine conoscuta. Gaurile negre sunt invizibile. Timpul nu exista in interiorul lor. Gravitatia unei gauri negre este atat de mare incat ea nu lasa nimic sa scape, nici chiar lumina. Odata prins de o gaura neagra, nu mai exista nici o sansa de iesire. Este ca un aspirator cosmic. Astronomii au detectat zeci de gauri negre imense in centrul galaxiilor mai apropiate, ca si zeci de gauri negre stelare in galaxia noastra. Pentru ca nu se vad direct, asemenea obiecte se observa prin influenta pe care o au asupra altor stele in imprejurimi. 

Eclipsa este intunecarea unui corp ceresc. Apare cand umbra unui obiect din spatiu cade pe un altul sau cand un obiect trece prin fata altuia, blocand lumina.
     Eclipsa solara are loc cand luna trece printre Soare si Pamant.
     Eclipsa lunara are loc cand luna trece prin umbra Pamantului.
     Si alte corpuri ceresti, in afara de Pamant si Luna pot avea eclipse. Planeta Jupiter cateodata blocheaza lumina solara a lunilor sale. De asemenea, lunile planetei Jupiter pot umbri cateodata planeta.

     Eclipsa solara apare cand umbra lunii trece prin fata Pamantului. Umbra se misca de la vest la est in jurul Pamantului, cu o viteza de 2000 mile (3200 km) pe ora. Oamenii care se afla in calea umbrei pot vedea trei tipuri de eclipsa. Eclipsa totala apare cand luna este in totalitate in fata Soarelui. Daca luna se afla in cel mai indepartat punct fata de Pamant cand are loc eclipsa totala, eclipsa poate fi eclipsa inelara. In astfel de eclipsa, intunecimea lunii este doar in mijlocul Soarelui, lasand un inel de lumina in jurul ei. O eclipsa partiala apare cand Luna acopera doar o parte din Soare.
     O eclipsa solara totala este este una dintre cele mai impresionanate vederi. Luna intunecata apare la marginea de vest a Soarelui si se misca incet in jurul lui. In momentul eclipsei totale, un nimb de lumini inconjoara Soarele intunecat. Acest nimb este corona Soarelui. Cerul ramane albastru, dar intunecat. Cateva stele si planete pot deveni vizibile de pe Pamant. Dupa cateva minute, Soarele reapare, iar Luna isi continua miscare inspre est.      Perioada in care Soarele este total intunecat poate fi intre 2 minute si jumatate si 7 minute 40secunde.
     O eclipsa solara nu trebuie privita direct, deoarece radiatiile solare pot afecta ochii.

     Eclipsele lunare au loc cand luna trece prin umbra Pamantului. Eclipsa totala apare cand Luna trece in intregime prin umbra Pamantului. Eclipsa partiala apare cand doar o parte din Luna trece prin umbra Pamantului. O eclipsa lunara totala poate dura 1 ora si 40 minute. Eclipsa lunara poate fi vazuta pe timpul noptii, nu exista nici un pericol in a o privi.
     Luna nu devine total intunecata in timpul eclipselor lunare. In multe cazuri, ea devine rosiatica. Lumina devine astfel, din cauza atmosferei si a a altor culori prezente in lumina Soarelui. 

Organele de simt

1.Ochiul

Ochiul este un organ a cărui principală funcţie este cea de a detecta lumina. Se compune dintr-un sistem sensibil la schimbările de lumină, capabil să le transforme în impulsuri electrice. Ochii cei mai simpli nu fac altceva decât să detecteze dacă obiectele din jur sunt luminate sau obscure. Cei mai complecşi folosesc la percepţia vizuală.

Ochii compuşi se găsesc la artropode (insecte şi animale similare)^[1] şi sunt formaţi din mai multe pupile simple care permit formarea unei vederi panoramice.

La majoritatea vertebratelor şi câteva moluşte, ochiul funcţionează prin proiectarea imaginilor pe o retinătransparentă, gelationoasă numită umoare vitroasă, are o lentilă de focalizare numită cristalin şi, adeseori, un muşchi numit iris, care reglează cantitatea de lumină care intră. sensibilă la lumină, de unde se transmite un semnal spre encefal prin intermediul nervului optic. Ochiul are o formă sferică, este umplut de o substanţă 

Ochii si simtul vazului. Organe de o mare complexitate, cu rol fundamental in perceperea vizuala, globii oculari sunt alcatuiti din mai multe straturi: sclerotica, retina si coroida si deserviti de numeroase glande care le asigura functionarea.

Stari patologice. Cele mai importante afectiuni oculare sunt: ulcior, conjunctivita, blefarite, strabism, cataracta, miopie, hipermetropie, glaucom. Reflexologia are un aport deosebit in pastrarea sanatatii oculare sau vindecarea diferitelor afectiuni, dar ea trebuie completata cu micsorarea timpului de vizionare la televizor, menajarea ochilor de eforturi excesive, gimnastica oculara etc.

2.Urechea 

 

O ureche este un organ folosit de un animal sau om pentru a detecta sunete. Termenul se poate referi la întreg sistemul responsabil pentru colectarea şi procesarea primitivă a sunetului (începutul sistemului auditiv), sau doar la partea vizibilă a acestuia. Nu toate animalele au urechi în aceaşi zonă a corpului.

Mamiferele, inclusiv omul, au două urechi, dispuse pe fiecare parte a capului.

Anatomia urechii umane. Urechea exterioară este partea externă a urechii. Partea vizibilă a urechii, numită pavilion sau concă auriculară, captează undele sonore din aer şi le transmite prin canalul auditiv spre urechea interioară. Multe mamifere pot să-şi mişte pavilionul pentru a-şi concentra auzul într-o anumită direcţie, la fel cum fac cu ochii. Oamenii şi-au pierdut această abilitate. Trecând prin canalul auditiv, undele sonore pun în mişcare membrana timpanică aflată pe intrarea urechii medii.
Urechea medie este delimitată spre exterior de membrana timpanică. În cavitatea acesteia se află trei oscioare, fiecare dintre ele cu o formă caracteristică (ciocănaş, nicovală, scăriţă).

Mamiferele sunt unicele fiinţe care au trei oase în ureche. Nicovala (incus) şi scăriţa (stapes) provin din oasele maxilarului, şi permit o detecţie mai delicată a sunetului.

Vibraţiile membranei timpanice se transmit mai întâi la ciocănaş, apoi la nicovală şi scăriţă, iar de acolo la fereastra ovală, situată la limita dintre urechea medie şi cea internă.

Oscioarele transmit virbaţiile prin membrana ferestrei ovale în fluidul din urechea interioară.

Urechea medie este cavernoasă. Dacă animalul ajunge într-un mediu cu altitudine ridicată, sau sare în apă, se va stabili o diferenţă de presiune între urechea medie şi mediul înconjurător. Această presiune expune timpanul la riscul de a se sparge dacă nu este depresurizat. Acesta este unul dintre rolurile trompei lui Eustachio, prin intermediul căreia urechea medie comunică cu cavitatea nazală (faringe).

Urechea internă cuprinde atât organul de auz (cochilia sau melcul), cât şi aparatul vestibular, un organ de echilibru format din trei canale semicirculare şi vestibul.

Cochilia este o cavitate umplută cu endolimfă, un lichid fluid care primeşte undele sonore transmise din aer prin urechea externă şi medie. Cochilia are o formă spiralată şi conţine membrana bazilară, a cărei rezonanţăorganul lui Corti, care este format din celule senzoriale (cili). Vibraţiile care trec prin canalul cochiliar pun în mişcare membrana bazală şi cea tectorială, care vor aclţiona asupra cililor (celule senzoriale). Din aceste celule vor porni semnalele către creier, unde acestea din urmă vor fi transformate în senzaţii auditive.

Urechile si simtul auditiv. Urechea este un organ complex, cu rol fundamental in perceptia sunetelor, mentinerea presiunii interne si pastrarea echilibrului psihomotor al omului. Urechea externa este formata din pavilion si conduct auditiv extern, urechea medie este compusa din trompa lui Eustachio, timpan, si trei oscioare mobile: ciocanul, nicovala si scarita, iar urechea interna este formata dintr-un labirint osos, unul membranos si endolimfa.

Stari patologice si tratamente. Zgomotele in urechi (cauzate de inflamatia nervului acustic si tulburari circulatorii), otita, mastoidele, durerile acute locale, hipoacuzia si surditata, ametelile, greturile, hipotensiunea si agorafobia (cauzata de afectarea centrului de echilibru din ureche) s.a, toate beneficiaza de efectele terapeutice ale reflexologiei, aplicata competent, periodic, la timp.

3.Nasul

Funcţia nasului

• Funcţia respiratorie, prin nas se inspiră şi expiră aerul necesar respiraţiei, nasul având şi un rol de filtrare a impurităţilor din curentul de aer inspirat prin perişorii şi mucoasa nazală umedă.
  La om prin inspiraţie sunt folosite nările alternativ (la un interval de 20 -30 de minute), astfel există posibilitatea de regenerare a mucoasei nazale.
• Funcţia mirosului este îndeplinit de Regio olfactoria din nas.Fosele comunica cu exteriorul prin nari si cu faringele pri coane.Este captusit cu cu mucoasa nazala prevazuta cu perisori si glande ce secreta mucus.

CALEA DE CONDUCERE A ANALIZATORULUI OLFACTIV:

• protoneuronul caii olfactive este reprezentat de celulele bipolare din mucoasa olfactiva. Acestea, au o dendrita scurta si groasa prevazuta la capat cu mici vezicule constituind butonul olfactiv care contin cili. Axonii celulelor (neuronilor) bipolare strabat lama ciuruita a osului etmoid si patrund in craniu, cu traseu pana la bulbul olfactiv. Aici face sinapsa cu cel de-al II-lea neuron al caii olfactive si anume neuronii mitrali. Axonii neuronilor mitrali ajung in paleocortex (pe fata mediala a lobului temporal-aria olfactiva girul hipocampic si nucleul amigdalian) unde este perceput mirosul.

Nasul si simtul olfactiv. Nasul si fosele nazle au multiple functiuni in respiratie, ionizarea si filtrarea aerului, absorbtia energetica a oxigenului, enerizarea creierului (prin osul ciuruit) si, binenteles, in perceptii olfactive. Punctele olfactive sunt situate in partea superioara a foselor nazale, identificarea olfactiva realizandu-se la nivel molecular. Partea inferioara a foselor nazale este destinata respiratiei, incalzirii si filtrarii aerului.

Puncte reflexogene. Punctul reflex al nasului este amplasat pe partea externa a degetelro mari, la baza articulatiei primei falange, in proiectie incrucisata.

Stari patologice. Pierderea simtului olfactiv este cauzata, de cele mai multe ori, de un aport insuficient de energie nervoasa la nivelul celulelor olfactive, carenta de zinc, raceala, inflamatii, sinuzite, alergii. Vor fi masate zonele reflexe ale nasului pe ambele talpi, ceea ce va conduce si la imbunatatirea respiratiei.

4.Limba 

Anatomia limbii

Partea dorsală a limbii Dorsum linguae este uşor bombată, partea anterioară fiind liberă cu un şanţ median Septum linguae fiind locul de inserţie a muşchilor limbii (care sunt bogat vascularizaţi şi inervaţi), în partea posterioară mucoasa limbii prezintă deschiderea glandelor salivare, partea ventrală (inferioară), median este legat de planşeul cavităţii bucale prin frâul limbii (Frenulum linguae), astfel încât numai vârful limbii este liber.

Mucoasa limbii

Mucoasa dezvoltată care acoperă limba este continuarea mucoasei cavităţii bucale pe care se află papilele linguale (Papillae linguales), prelungiri cu forme diferite Papillae filiformes, Papillae conicae, Papillae lentiformes cu rol mecanic (la rumegătoare aceste papile sunt acoperite cu strat cornos ceea ce determină aspectul aspru al limbii),
Papilele gustative (Papillae gustatoriae) ce au forma de ciupercă (Papillae fungiformes) care sunt terminaţiile nervilor glosofaringian şi facial au rol senzitiv: tactil, termic şi gustativ.
Pe marginea limbii se află papilele Papillae vallatae ce sunt înconjurate de un brâu de glande salivare, pe când Papillae foliatae (papilele lamelare) dezvoltate la cabaline, nu sunt prezente la toate mamiferele.
Mucoasa limbii conţine mai ales la baza limbii numeroase glande salivare.
Mai demult s-a căutat zona

Rolul limbii

Limba are rolul de prehensiune (la unele animale) transport, amestec cu saliva şi ajutor în masticaţia şi deglutiţia hranei la nivelul faringelui.
La om are un rol important în vorbire, formarea sunetelor articulate.
De asemenea joacă un rol important ca organ gustativ (a gustului dulce, acru, amar, sărat, gras) aceste papile gustative fiind uniform repartizate pe suprafaţa limbii, cu excepţia gustului amar care este mai bine reprezentată la baza limbii.

Inervaţia limbii

Limba prezinta mai multe tipuri de inervatie:

- senzitiva: de la perechea V de nervi cranieni(trigemeni), prin acetsi nervi putem simti temperatura alimentelor.

- motorie: de la perechea XII de nervi cranieni(hipoglosi), acesti nervi intervin in miscarile limbii in deglutitie, masticatie.

- senzoriala: aceasta inervatie constituie calea de conducere a analizatorului gustativ: Protoneuronul (primul neuron) caii gustative se afla in ganglionii anexati nervilor VII(ggl geniculat), IX si X( ggl inferior pentru ambii nervi), dendritele lor vin la baza radacinii limbii de unde vor culege informatii gustative. Axonii lor, se indreapta catre bulbul rahidian(nucleul solitar) unde se afla deutoneuronul(al II-lea neuron) caii gustative. Axonii din nucleul solitar se incruciseaza, strabat in directie ascendenta toate cele 3 etaje ale trunchiului cerebral si se indreapta spre talamus. In talamus se afla cel de-al III-lea neuron al caii gustative, axonii din talamus vor proiecta in partea inferioara a girului postcentral. Aici se analizeaza si se elaboreaza senzatia de gust.

Limba si simtul gustativ. Sistemul digestiv este deservit de miros, vaz si, in principal de gust. Papilele gustative fungiforme, filiforme, caliciforme si coroliforme sunt situate pe mucoasa linguala si discern diferentiat patru tipuri de gusturi: dulce, sarat, acru, amar. Din combinatia acestor gusturi de baza pot rezulta zeci de mii de savori perceptibile diferite, sporite si nuantate  fin de miros, cu care se afla in stransa legatura.
Limba este si un indicator al starii generale de sanatate. O limba normala este curata, roz, cu papilele gustative uniforme, forma si marime echilibrate. Limba decolorata (albicioasa), incarcata,deosebit de uscata, cu riduri si santuri indica o stare de sanatate care lasa de dorit. Carentele vitaminice (mai ales vitamina B) sunt semnalate aici prin modificari de culoare. Limba crapata adanc indica o carenta vitaminica severa si alte complicatii maladive. 

Stari patologice. O limba incarcata, cu santuri in relief si aspect nesanatos indica sigur afectiuni digestive, metabolice si carente vitaminice grave. In acest caz vom masa punctele reflexe ale limbii, dar si punctele aparatului digestiv (stomac, ficat, pancreas, intestine), ale sistemului circulator sanguin si limfatic.

5.Pielea 

 

Suprafaţa

Suprafaţa pielii nu e uniformă, pe ea fiind prezente orificii, cute şi proeminenţe. Orificiile sunt de 2 tipuri: unele sunt mari, conducând în cavităţile naturale (gură, nas etc.) altele sunt mici, de-abia vizibile cu ochiul liber, dar bine vizibile cu lupa. Ultimele răspund fie foliculilor piloşi (din acestea răsar fire de păr), fie glandelor sudoripare ecrine (porii). Toate orificiile, dar mai ales cele mari, precum şi cele foliculare, sunt intens populate de microbi, fenomen ce explică frecvenţa mare a foliculitelor. Orificiile foliculare reprezintă totodată şi locul unde absorbţia percutanată a apei, electroliţilor, medicamentelor (unguente, creme etc.) şi altor substanţe, este maximă. Cutele pielii sunt de 2 feluri: congenitale (sau structurale) şi funcţionale, ultimele apărând odată cu îmbătrânirea şi scăderea elasticităţii. Cutele structurale sunt fie cute mari (plica axilară, inghinală etc.), fie microcute. Cutele mari au unele particularităţi fiziopatologice ca: umiditatea mai mare faţă de restul pielii, un pH alcalin sau neutru, pilozitate mai accentuată. Datorită acestor caractere, ele pot prezenta unele îmbolnăviri specifice ca: micoze, fisuri, intetrigo etc. Cutele mici sau microcutele sunt prezente pe toată suprafaţa pielii reunind orificiile porilor; ele determină astfel mici suprafeţe romboidale, care constituie expresia unei elasticităţi normale. Aceste microcute dispar la nivelul cicatricelor, în stările de atrofie epidermică sau de scleroză dermică (sclerodermice). La nivelul palmelor şi plantelor microcutele sunt aşezate în linii arcuate dispuse paralel, realizând amprentele, cu caractere transmisibile ereditar, importante pentru identificarea juridică a individului. Crestele dintre cute, dispuse de asemenea în linii paralele, prezintă pe ele orificiile porilor sudoripari. Cutele funcţionale se constituie ca urmare a scăderii elasticităţii cutanate şi a contracţiilor musculare (riduri). Culoarea pielii depinde de : cantitatea de pigment melanic care conferă nuanţe de la pielea albă (lipsa pigmentului), până la cea neagră (excesul de melanină). Cantitatea de melanină este determinată genetic, dar variaţiile culorii pielii, după latitudinea geografică (de la pol la ecuator), arată şi o adaptare. Melanina variază între anumite limite şi în funcţie de expunerea la razele ultraviolete. Gradul de vascularizaţie capilară determină nuanţa roz-roşie. Vascularizaţia mai abundentă a feţii produce şi anumite particularităţi morbide regionale: bolile congestive ale feţii sunt mai numeroase. Culoarea pielii depinde şi de cantitatea de hemoglobină (paloarea în anemii). Pielea copiilor mici este bogat vascularizată şi mai subţire, motiv pentru care e roză. Grosimea pielii influenţează culoarea ei: pielea copiilor mici e mai subţire şi e roză, pielea de pe palme şi plante are o culoare gălbuie datorită stratului cornos (keratinei) mai ales în condiţii de hiperkeratoză. Abundenţa keratohialinei (strat granulos) conferă pielii o culoare albă. Mucoasele sunt mai subţiri decât epidermul; keratina, keratohialina şi melanina, în mod normal, la acest nivel, lipsesc, astfel că ele sunt transparente, permiţând să se perceapă vascularizaţia din profunzime, de unde culoarea lor roşie. În stările leucoplazice (leucos=alb) apare keratina şi keratohialina şi suprafeţele morbide devin albe şi mai rugoase. Pigmentogeneza copiilor sub 1 an este deficitară şi acomodarea lor la razele solare e deficitară, la ei apărând mai uşor arsurile actinice, după expuneri la soare sau raze ultraviolete. Suprafaţa pielii, la un om matur şi talie mijlocie, e de 1,5-1,8 m2. Greutatea ei totală corespunde la circa 20% (în medie 14-16 kg), din care circa 15% reprezintă hipodermul (cu variaţii largi în raport cu corpolenţa), circa 5% de derm şi sub 1% de epiderm. GrosimeaElasticitatea pielii se datorează, în primul rând sistemului fibrilar dermic şi mai ales fibrelor elastice. Datorită lor pielea e depresibilă. La elasticitatea ei contribuie şi paniculul adipos, ai cărui lobuli grăsoşi, înveliţi într-un ţesut conjunctivo-elastic, funcţionează ca nişte mingi minuscule de cauciuc ce se deprimă la apăsare, după care însă revin la forma anterioară. Elasticitatea scade cu vârsta şi dispare în stările edematoase sau de scleroză cutanată. Datorită elasticităţii, plăgile devin mai mari decât suprafaţa secţionată, iar excizatele de piele (grefele) mai mici decât suprafaţa prelevată. Mobilitatea pielii este variabilă: faţă de planurile profunde este uşor mobilizabilă la faţă, torace, membre, penis şi puţin mobilizabilă la nivelul palmelor, tălpilor, pe pavilioanele urechilor şi pe aripile nazale. Ea scade în procesele de scleroză (cicatrici, scleroze secundare, sclerodermii esenţiale). pielii variază după regiuni: e subţire pe faţă, frunte, genitale, este mai groasă pe toracele anterior,abdomen şi marile pliuri. Grosimea creşte la spate şi pe suprefeţele extensorice ale membrelor, cea mai groasă e la palme şi tălpi. Dintre straturile pielii epidermul e cel mai subţire (între 0,03 şi 1 mm), dermul este mai gros (are între 0,5-0,8 mm la faţă, 2 mm pe torace şi 2,5), iar hipodermul are variaţii mari regionale. 

Funcţiile pielii

• funcţia de apărare, împiedică pătrunderea unor agenţi patogeni în organism (bacterii, substanţe toxice, radiaţii)
• funcţia termoregulatoare la menţinerea unei temperaturi constante a corpului, pentru evitarea supraîncălzirii reduce temperatura prin exaporarea evaporarea apei din sudoare, la o temperatură scăzută pentru reducerea pierderii temperaturii corporale, firele de păr prin Musculus arrector pili se zbârlesc pielea având aspectul de piele de gâscă.
• funcţia de apărare faţă de razele ultraviolete la animale această funcţie e realizată de blană sau pene, la om stratul cornos stratum corneum absoarbe şi reflectă cam 50% din radiaţii, absorbirea radiaţiilor se realizează prin pigmentul din piele melanină producând bronzarea pielii, la o expunere extremă la aceste radiaţii se poate produce cancerul de piele.
• pielea ca rezervor de celule embrionare această funcţie este folosită de chirurgie în transplanturi.
• funcţia imunologică a pielii este realizată de celulele Langerhans din piele.
• funcţia de organ de simţ este una din funcţiile de comunicare a pielii cu mediul înconjurător, aceasta fiind îndeplinit de receptorii:
  • de durere (fiind până la 200/cm2),
  • de presiune (corpusculii Vater-Pacini),
  • termoreceptorii (corpusculii Krause),
  • receptorii la întindere (corpusculii Ruffini)

  Epidermul

  Epidermul este alcătuit dintr-un epiteliu stratificat şi pavimentos, cornificat, celulele sale fiind în permanenţă regenerare. El este lipsit de vase sangvine, nutriţia celulelor are loc prin difuzarea limfei interstiţiale din derm, prin intermediul membranei bazale şi prin spaţiile înguste (de cca 10 milimicroni), care separă între ele celulele vitale ale acestui strat. Epidermul este un protector mecanic contra pierderilor de apă din straturile profunde ale pielii şi împiedică pătrunderea microbilor în ele. Celulele epidermului se împart, după origine, aspect microscopic şi funcţii, în două linii distincte: keratinocitele, care constituie marea majoritate a masei celulare şi melanocitele mult mai puţin numeroase. Keratinocitele provin din celulele stratului bazal, care se divid permanent, celulele fiice fiind împinse spre suprafaţă. Se realizează astfel o mişcare celulară lentă-ascendentă, în cursul căreia ele se încarcă progresiv cu keratină. Melanocitele elaborează pigmentul melanic, care, eliberat din ele, este stocat atât în celulele epidermice (mai ales în stratul bazal) cât şi în macrofagele dermice, care astfel devin melanofore. Embriologic, ele provin din creasta neurală sub forma de metabolişti care în cursul primelor luni de viaţă fetală migrează spre unele regiuni din sistemul nervos central (tuber cinereum, locus niger etc.), în peritoneu şi în piele. În piele se aşează între celulele bazale.

• Stratul bazal

  Stratul bazal (sau generator) este cel mai profund, fiind în contact cu membrana bazală. Celulele sale au un nucleu mare situat apical. La polul apical sunt dispuse granule de melanină, care are un rol fotoprotector, ferind acizii nucleici (mai ales DNA) de razele ultraviolete, cu acţiune inhibantă asupra acestora. Între celulele bazale se găsesc melanocitele şi corpusculii senzoriali Merkel-Ranvier.

Stratul spinos

Stratul spinos este situat imediat deasupra celui bazal, din care provine. În mod normal, el este alcătuit din 6-15 rânduri de celule poliedrice, care pe măsură ce urcă spre suprafaţă devin tot mai turtite. Ele sunt mai acidofile decât cele bazale, dar sunt intens vitale, acest strat fiind sediul unor transformări importante în eczemă sau în metaplazii, şi în alte numeroase afecţiuni. Celulele sunt separate prin spaţii înguste de cca 10 milimicroni, prin care circulă limfa interstiţială nutritivă, rare celule limfocitare şi se găsesc terminaţii nervoase amielinice. Aceste spaţii reunite constituie "sistemul lacunar epidermic" în care coeziunea celulară e menţinută prin punţi intercelulare. Citoplasma celulelor se caracterizează pe lângă formaţiunile obişnuite, prin filamente dispuse în mănunchiuri, numite tonofibrile. Ele au un rol important în sinteza keratinei (precursori).

Stratul granulos

Stratul granulos este situat deasupra celui precedent, fiind compus din 1-5 rânduri de celule turtite. Caracteristica lor e abundenţa granulaţiilor citoplasmatice de keratohialină. Formeaza bariera REIN-care impiedica pierderea apei.Aceasta bariera este insa penetrata de gaze,lipide,vitamine,enzime,hormoni sexuali,radiatii,glucoza,dar si de substante nocive(ex. nicotina).

Stratul lucid

Stratul lucid numit şi stratul cornos bazal e format din celule bogate în glicogen, eleidină şi grăsimi. Prezenţa glicogenului atestă existenţa unor procese vitale necesare etapelor finale în sinteza keratinei. Acest strat este ultimul strat vital al epidermului, care împreună cu stratul cornos profund constituie aşa-numita "bariera epidermică" (barieră faţă de apă, substanţele chimice şi microorganisme).

Stratul cornos

Stratul cornos este cel mai superficial. El este alcătuit din două straturi: stratul cornos profund sau conjunct şi cel superficial sau disjunct numit şi exfoliator. În cel profund celulele cornoase sunt alipite, în cel superficial celulele au conexiuni laxe, desprinzându-se la suprafaţă. Celulele cornoase normale au formă de solzi, nucleul este dispărut ca şi organitele celulare, iar celula apare ca un sac format dintr-un înveliş de keratină şi un conţinut bogat în grăsimi osmiofile (lipoide de colesterol). Deasupra stratului cornos şi amestecat cu celulele stratului disjunct, se găseşte un strat funcţional (fiziologic) rezultat din prelingerea secreţiei sudoripare şi sebacee, şi din debriurile celulelor cornoase şi a substanţei intercelulare. Acest strat numit filmul sau mantaua (pelicula) lipo-proteică acidă a pielii (pH=4,5-5,5), conferă o protecţie faţă de microorganisme şi faţă de substanţele chimice. Pe suprafaţa pielii şi între celulele stratului disjunct, se găsesc microorganisme din flora saprofită. Numărul acestor germeni scade treptat spre profunzime, ei fiind opriţi la nivelul stratului conjunct.

Hipodermul

Hipodermul este stratul care separă pielea de straturile subiacente. El este alcătuit din lobuli de celule grase (lipocite) conţinând trigliceride, cu rol de rezervă nutritivă şi de izolator termic şi mecanic. Aceşti lobuli sunt separaţi prin septe conjunctive, în care se găsesc vase şi nervi. O structură tegumentară mai deosebită este linia apocrină. Ea se întinde de la axilă, în regiunea mamelonară şi coboară convergent lateral spre perineu. Este alcătuită din aglomerări celulare clare ce, structural, se apropie de celulele glandulare mamare. În această accepţiune glanda mamară poate fi privită ca o glandă apocrină enormă cu o structură corelată cu funcţia sa secretorie. Între modalitatea secretorie a glandei mamare şi glandele apocrine sunt relaţii apropiate, în sensul că:

• celulele secretă un conţinut bogat de proteine;
• tipul celular secretor se caracterizează prin "decapitarea" polului secretor al celulelor glandulare.

Pielea si simtul tactil. Pielea, cel mai extins organ al corpului, are functiuni complexe de proiectie, de eliminare a toxinelor, de respiratie cutanata si, datorita numeroaselor terminatii nervoase, de simt tactil. Pielea este un organ suplu, elastic, impermeabil si destul de rezistent, cu grosime variabila. Este formata din doua straturi, epiderma si derma. Pielea este acida pe suprafetele netede si alcalina la incheieturi. Ca sediu al perceptiilor noastre tactile, este zona de contact cu lumea exterioara. Anexele pielii sunt: glandele sudoripare, glandele sebacee, glandele mamare, parul, unghiile si terminatiile nervoase tactile (nervii receptori)

Puncte reflexogene. Acoperind intregul corp, pielea are proiectii pe toata suprafata talpilor dar, tinand cont de functile sale, cele mai eficace puncte de masaj sunt cele ale plamanilor si ale sistemelor endocrin, urinar, excretor (paratiroide, ficat, rinichi, intestine). Punctul reflex al unei zone a pielii are corespondenta pe proiectia organului sau partii anatomice respective de pe talpile picioarelor.

Turcia

Republica Turcia  , este o ţară întinsă pe două continente. 97% din suprafaţa ţării se află în AsiaAnatolia) şi 3% Europa (peninsula Balcanică). Turcia are graniţe cu opt ţări: Grecia şi Bulgaria la nord-vest; Georgia, Armenia şi Azerbaidjan la nord-est; Iran (Persia) la est; şi Irak şi Siria la sud. Turcia este o republicădemocratică, laică, constituţională al cărei sistem politic a fost stabilit în 1923. Turcia este un stat membru al ONU, NATO, OSCE, OECD, OIC şi Consiliul Europei. În octombrie 2005 Uniunea Europeană a deschis negocierile de aderare cu Ankara. (

Strâmtoarea Bosfor care separă Asia de sud-vest de Europa de sud-est se află în Turcia. Anatolia e situată între Marea Neagră la nord şi Marea Mediterană la sud, cu Marea Egee şi Marea Marmara la vest. Unii geografi consideră Turcia ca o parte a Europei datorită anumitor caracteristici culturale, politice şi istorice. Datorită poziţiei sale geografice între Europa şi Asia şi între trei mări, Turcia a fost o răscruce istorică, patria şi câmpul de luptă a mai multor mari civilizaţii şi un centru de comerţ.

Turcia ,cunoscută oficial ca Republica turcă, este o ţară Euroasiatică situată în vestul Asiei şi estul Traciei, amplasată în SE Europei. Turcia este mărginită de 8 ţări: Bulgaria la NV, Grecia la V, Georgia la NE, Armenia, Azerbaijan şi Iran la E; şi Irak şi Siria la SE. Marea Mediteraneană şi Cipru sunt la S, Marea Egee la V, şi Marea Neagră este la N. Marea Marmara, Bosfor şi Dardanele (care împreună formeză strâmtori turceşti) delimitează graniţa între Tracia E şi Anatolia; separă de asemenea Europa şi Asia.

Turcii au început migrând în locul numit acum Turcia în sec. XI. Procesul a fost accelerat de victoria cu Seljuk peste Imperiul Bizantin la Bătălia de la Manzikert. Mai multe stereotipuri mici şi Seljuk Sultanate a Rum a exclus Anatolia până la invazia Imperiului Mongol. Începând cu sec. XIII; steriotipul otoman a unit Anatolia şi a creat un imperiu ca cuprinde mai mult Europa SE, Asia V şi Africa N. După ce Imperiul Otoman s-a prăbuşit în urma acestei înfrângeri în Primul Război Mondial; părţi din el au fost ocupate de aliaţii victorioşi. Un cadru a tinerilor ofiţeri militari, conduşi de Mustafa Kemal Atatürk, a organizat o rezistenţă de succes pentru aliaţi; în 1923 ei vor stabili Republica modernă Turcia cu Atatürk ca prim preşedinte.

Aşezarea Turciei la intersecţia Europei cu Asia o face o ţară de o importanţă geostrategică importantă. Etnic turcii formează majoritatea populaţiei cu o minoritate importantă de Kurzi. Religia predominantă in Turcia este Islamul, şi limba oficială a ţării este turca.

Turcia este o republică democrată, seculară, unitară, constituţională, cu o moştenire cultural şi istorică veche. Turcia a devenit tot mai mult integrată prin apartenenţa vestică în organizaţii ca Consiliul Europei, NATO, OECD, OSCE şi economiile majore G-20. Turcia a început negocierile complete cu UE în 2005, a fost un membru asociat al Comunităţii Economice Europeene încă din anul 1963 şi au atins acordul uniunii vamale în 1995. Turcia de asemenea a promovat relaţiile culturale, politice, economice şi industriale cu lumea de Est, particular cu Orientul Mijlociu şi cu statele turcice ale Asiei Centrale, prin apartenenţa în organizaţii ca Islamic Conference and Economic Cooperation Organization. Având în vedere locaţia strategică, economia mare şi armata, Turcia este clasificată ca o putere regională de oamenii de ştiinţă politici şi economişti mondiali.

Antichitate

Peninsula Anatolia, care cuprinde majoritatea Turciei moderne, este una din regiunile cele mai vechi locuite din lume. Cele mai vechi colonizări neolitice ca Catalhoyuk, Cayonu, Nevali Cori, Hacilar, Gobekli Tepe şi Mersin sunt considerate a fi printre cele mai timpurii colonizări umane din lume. Colonizarea Troiei a început în Neolitic şi continuă în Epoca de Fier. În timpul istoriei, anatolienii vorbeau limba indo-europeană, semitică şi kartveliană, ca şi multe alte limbi de afiliere necunoscute. De fapt, a dat Antichităţii limba hitită, indo-europeană şi luviană, câţiva savanţi au propus Anatolia ca centru ipotetic din care limba indo-europeană a pornit.

Primul imperiu important în teritoriu a fost cel hitit, din sec. XVIII–XIII î.Hr.. Asirienii au colonizat părţi a SE Turciei înainte de 1950 î.Hr. până în 612 î.Hr., când imperiul Asirian a fost cucerit de dinastia caldeean în Babilon. Urmând colapsul hitiţilor, frigienii, un popor indo-european, au realizat ascendenţa până ce regatul lor a fost distrus de cimerieni în sec. VII î.Hr.. Cei mai puternici succesori ai Frigiei au fost Lidia, Caria şi Licia. Lidienii şi Licienii vorbesc limbile indo-europene, dar ambele limbi au dobândit elemente non-indo-europene înainte de perioadele hitită şi elenistică.

Începutul anului 1200 î.Hr., coasta Anatoliei a fost colonizată de grecii eolieni şi ionieni. Numeroase oraşe importante au fost fondate de aceşti colonişti, ca Miletus, Ephesus, Smyrna (Izmirul modern) şi Byzantium (mai târziu Constantinopol şi Istanbul). Anatolia a fost cucerită de Imperiul Achaemenid Persian în timpul sec. 5 şi 6 î.Hr. şi mai târziu a căzut în timpul lui Alexandru cel Mare în 334 î.Hr.. Anatolia a fost ulterior împărţită într-un număr mic de regate, toate au cedat Republicii Romane de la mijlocul sec. I î.Hr.. În 324, împăratul roman Constantin I alege Byzantium să fie noua capitală a Imperiului Roman, redenumindu-l Roma Nouă (mai târziu Constantinopol şi Istanbul). După căderea Imperiului Roman de Apus devine capitală Imperiul Bizantin (Imperiul Roman de Răsărit).

Turcii şi Imperiul Otoman

Casa Seljukului a fost o ramură a Kinik Oguz Turks care în sec. X a aparţinut periferiei lumii musulmane, N Mărilor Caspice şi Aral în Yabghu Khaganate a confederaţiei Oguz. În sec. 11, selgiucizii au început să migreze din patriile lor ancestrale spre regiunea E ale Anatoliei, care au devenit patria nouă a triburilor Oguz Turkic urmând Bătălia Manzikert (Malazirt) în 1071.

Victoria selgiucizilor a crescut Sultanatul Selgiucizilor Anatolian care s-a dezvoltat ca o ramură separată a Marelui Imperiu Selgiuc care acoperă părţi din Asia Centrală, Iran, Anatolia şi Asia de SV. În 1243, armatele au fost învinse de mongoli şi puterea imperiului uşor dezintegrată. În urma sa unul din principiile turceşti guvernate de Osman I a fost să evolueze în următorii 200 ani în Imperiul Otoman, mărit prin Anatolia, Balcani şi Levant.

În 1453, oraşul Constantinopol a fost cucerit de armatele otomane a lui Mehmed II.

În timpul sec. XVI şi XVII, Imperiul Otoman a fost printre entităţile politice cele mai puternice din lume, controlând teritoriile de pe 3 continente. Puterea şi prestigiul imperiului au ajuns acolo în timpul domniei lui Suleiman Magnificul. Imperiul Otoman de multe ori s-a ciocnit cu Sfântul Imperiu Roman şi statul polono-lituanian pentru controlul Europei Centrale.

Pe mare, imperiul a susţinut forţele combinate (cunoscută ca Sfânta Ligă) ale Spaniei habsburgice, Veneţiei şi Ordinul Suveran al Cavalerilor de Malta pentru controlul bazinului Mediteranean. În Oceanul Indian, au confruntat frecvent flotele portugheze care au înspăimântat monopolul otoman peste rutele comerţului maritim vechi între Asia de Est şi Europa de Vest.

După aproape două secole de declin, Imperiul Otoman a intrat în Primul Război Mondial de partea Puterilor Centrale şi a fost în cele din urmă învins. În timpul Războiului, cca 1,5 mil. armeni au fost exterminaţi în genocidul armenian. Sute de mii de creştini, greci pontici şi asirieni au fost ucişi de soldaţii musulmani.

Relaţiile străine

Turcia este un membru fondator al Naţiunilor Unite (1945), OECD (1961), OIC (1969), OSCE (1973), ECO (1985), BSEC (1992) şi al economiilor mari G-20 (1999). Pe 27 octombrie 2008, Turcia a fost aleasă ca membru nepermanent al Consiliului Securităţii Naţiunilor Unite. Turcia este un membru eficient al consiliului de la începutul lui 1 ianuarie 2009. Turcia a fost în prealabil membru al Consiliului Securităţii U.N în 1951-1952, 1954-1955 şi 1961.

În linie cu orientarea la tradiţiile vestice, relaţiile cu Europa au fost întotdeauna partea centrală a politicii străine a Turciei. Turcia a devenit membru fondator al Consiliului Europei în 1949, aplicând pentru asocierea ca membru în EEC (predecesor al UE) în 1959 şi a devenit membru asociat în 1963. După decenii de negocieri politice, Turcia aplică pentru statutul de membru deplin al EEC în 1987, a devenit un membru asociat al UE de vest în 1992 atingând acordul Uniunii Vamale cu EU în 1995 şi a început oficial negocierile formale de aderare cu UE încă din 30 octombrie 2005. Procesul de aderare va avea probabil câteva decenii, pentru că persistă dezacordurile politice şi culturale dintre UE şi Turcia.

Un alt aspet definitor al relaţiilor străine ale Turciei a fost legăturile sale cu SUA. Bazat pe ameninţările comune reprezentate de Uniunea Sovietică, Turcia s-a alăturat la NATO în 1952, asigurându-şi strânse relaţii bilaterale cu Washington pe tot războiul Rece. În mediul de după războiul Rece, importanţa geostrategică a Turciei s-a reorientat în apropierea Orientului Mijlociu, Cucaz şi Balcani.

Independenţa statelor turce din Uniunea Sovietică în 1991, Turcia împarte moştenirea lingvistică şi culturală comună, a permis Turciei să-şi extindă relaţiile politice şi economice adânc în Asia Centrală. Cel mai proeminent din relaţiile sale a reieşit completarea cu multe miliarde de dolari a conductelor cu gaze naturale şi ulei de la Baku în Azerbaijan la portul Ceyhan din Turcia. Conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan aşa cum mai este numită, a făcut parte din strategia politică străină a Turciei, de a deveni conducta de energie din vest. Totuşi, frontiera Turciei cu Armenia, un stat din Caucaz, rămâne închisă în urma ocupării teritoriului Azeri în timpul Războiului.

Geografie

Turcia este o ţară transcontinentală Euroasiatică. Turcia Asiatică (conţine în mare parte Anatolia) care include 97% din ţară, este separată de turcii europeni din Bosfor, Marea Marmara şi Dardanele (care împreună formează o verigă de ape între Marea Neagră şi Marea Mediteraneană). Turcia Europeană cuprinde 3% din ţară. Teritoriul Turciei este mai mult de 1,600 km lungime şi 800 km lăţime, cu o formă aproximativ rectangulară. Arealul Turciei, inclusiv lacuri, ocupă 783,562 km pătraţi, din care 755,688 km pătraţi sunt în Asia SV şi 263,764 km pătraţi în Europa. Turcia este a 37 ţară dintre cele mai mari din lume. Ţara este încercuită de ape pe 3 părţi: Marea Egee la V, Marea Neagră N şi Marea Mediteraneană la S. De asemenea Turcia conţine Marea Marmara în NV.

Partea europeană a Turciei, Tracia de E, formează frontiera Turciei cu Grecia şi Bulgaria. Partea asiatică a ţării, Anatolia, se compune dintr-un platou central înalt cu câmpii de coastă înguste; între Koroglu şi muntele Pontic se întinde la N şi Muntele Taurus la S. Turcia E are mai multe peisaje montane şi râuri ca Eufrat, Tigru şi Aras, şi conţine lacul Van şi muntele Ararat, punctul cel mai înalt al Turciei este de 5.165m.

Turcia este împărţită în 7 regiuni: Marmara, Egeea, Marea Neagră, Anatolia Centrală, Anatolia E, Anatolia SE şi Mediteraneana. Terenul accidental al Anatoliei N de-a lungul Mării Negre seamănă cu o centură lungă şi îngustă. Această regiune cuprinde aproximativ o şesime di teritoriul total al Turciei. Ca o tendinţă generală, interiorul platoului anatolian devine tot mai mult accidental care avansează spre E.

Peisajele variate ale Turciei sunt produsul unor mişcări complexe ale lumii care au modelat regiunea şi încă se manifestă în cutremurele destul de frecvente şi ocazional erupţii vulcanice. În 1999 un cutremur mare.

Clima

Zonele de coastă a Turciei care mărginesc Marea Egee şi Marea Mediteraneană au o climă temperat mediteraneeană, cu călduri, veri uscate şi care se răcesc uşor, ierni umede. Zonele de coastă a Turciei care mărginesc Marea Neagră au climă temperat oceanică cu călduri, veri umede,ierni umede. Coasta Mării Negre a Turciei primeşte cea mai mare cantitate de precipitaţii şi este singura regiune a Turciei care multe precipitaţii tot anul. În partea de E a coastei mediile sunt de 2,500 mm/an.

Zonele de coastă a Turciei mărginind Marea Marmara inclusiv Istanbulul care conectează Marea Egee şi Marea Neagră au climă de tranziţie între clima temperat mediteraneeană şi cea temperat oceanică caldă, veri moderat de uscate şi reci, ierni uscate. Zăoada este la zonele de coastă a Mării Marmara şi Marea Neagră aproape în fiecare iarnă, dar de obicei nu mai mult de câteva zile. Zăpada pe de altă parte este rară în zonele de coastă a Mării Egee şi foarte rară în zonele de coastă a Mării Mediteraneene.

Condiţiile pot fi mult mai dure, mai aride în interior. Munţii închişi de coastă împiedică influenţele mediteraneene de la căile de extindere, dând platoului central anatolian a interiorului Turciei climă continentală cu sezoane contrastante.

Iernile pe platou sunt severe. Temperaturi de la -30 °C la -40 °C pot fi în Anatolia estică, şi zăpada poate sta pe sol cel puţin 120 zile pe an. În vest, temperaturi medii de iarnă sub 1 °C. Verile sunt fierbinţi şi uscate, cu temp. generale mai mari de 30 °C ziua. Precipitaţiile medii anuale de cca 400 mm, cu sume anuale determinate de elevaţii. Cele mai uscate regiuni sunt câmpia Konya şi câmpia Malatya, unde precipitaţiile frecvente anuale sunt mai mici de 300 mm. Poate fi în general cea mai umedă deoarece iulie şi august sunt cele mai uscate.

Clima Turciei este temperat-maritimă pe litoralul Mării Negre şi subtropicală pe litoralul Mării Mediterane. În ianuarie, temperaturile medii sunt de 5 °C în nord, la Samsun, -4 °C în podişul Anatoliei la Kayseri şi 11 °C în sud, la Antalya. Precipitaţiile sunt reduse în sud şi centru (în jur de 400 mm/an) şi bogate în nord-vest, pe litoralul Mării Negre (1.600 mm/an).

Economie

Turcia a înregistrat în ultimele 4 decenii o creştere remarcabilă din punct de vedere economic. Industria energetică este reprezentată îndeosebi prin industria cărbunilor (mai ales lignit si huilă), localizată în nord-vestul Anatoliei. Energia electrică se obţine în cadrul hidrocentralelor şi termocentralelor.

În anul 2008, peste 90% din necesarul de combustibili al Turciei a provenit din afara ţări^[2].

Turcia susţine un proiect de oleoduct între porturile sale, Samsun de la Marea Neagră, şi Ceyhan de la Mediterana, care serveşte deja drept terminal pentru oleoductele care aduc petrol azer şi irakian^[3].

Din 2003, Rusia este primul partener comercial al Turciei, cu schimburi de 38 de miliarde de dolari în 2007^[4]. Sute de firme turceşti operează în Rusia, circa două milioane de ruşi vin anual în Turcia (un milion conform altei estimări^[3]), iar Rusia asigură, prin Blue Stream, 65% din necesarul de gaz al Turciei^[4].

Turcia eset ca mărire a 15 a GDP-PPP a lumii, şi a 17 a NGDP. Ţara este un membru fondator a OECD şi G-20 a economiei majore. În timpul primelor 6 decenii a republicii, între 1923 şi 1983, Turcia a aderat mai ales la o abordare cvasi-statistică cu planificări strict ale guvernului a bugetului şi guvernul-impune limite pe participarea sectorului privat, comerţ străin, debit cu valută striăină, investiţie directă străină. Totuşi, începând din 1983, Turcia a început o serie de reforme care au fost iniţiate de prim ministrul Turgut Ozal şi proiectate să schimbe economia din statistici, sistem izolat la un sector privat; model bezat pe piaţă. Reformele impulsionează creşterea rapidă; dar această creştere a fost punctată de recesiunile mari şi crizele financiare în 1994, 1999(urmând cutremurul din acel an) şi 2001, rezultând o medie de 4% GDP creştere/an între 1981 şi 2003. Lipsa reformelor fiscale suplimentare, combinate cu deficitele unui sector public mare şi în creştere şi corupţia pe scară largă, rezultată din inflaţia mare, un sector bancar slab şi volatilitate macroeconomică crescută.

Deoarece criza economică din 2001 şi reformele iniţiate de ministrul de finanţe, Kemal Derviş, inflaţia a scăzut la un număr cu o singură cifră, încrederea investitorului şi investiţia străină; şi şomajul a scăzut. Previziunile IMF sunt de 6 % rata de inflaţie pentru Turcia în 2008. Turcia şi-a deschis treptat pieţele prin reformele economice reducând controalele guvernului pe comerţul străin şi investiţie, şi privatizarea publică deţinută de industrie, liberalizarea multor sectoare private şi participarea străină a continuat în mijlocul dezbaterii politice.

Rata crescut GDP din 2002 la 2007 în medie de 7,4%; care a făcut Turcia una dintre cele mai rapide creşteri economice din lume în timpul acelei perioade. Totuşi, creşterea GDP a scăzut la 4,5% în 2008, şi la începutul anului 2009 economia turcă a fost aectată de criza financiară globală, cu IMF pronozând o recesiune globală de 5,1% pentru anul 2009; comparată cu estimarea guvernului turc de 3,6%. Economia turcă devine dependentă de industrie în majoritatea oraşelor, mai ales concentrate în provincia vestică a ţării, şi mai puţin pe agricultură, totuşi, agricultura tradiţională rămâne un stâlp pentru economia turcă. În 2007, sectorul agricol reprezintă 8,9 % din GDP, în timp ce sectorul industrial reprezintă 30,8% şi sectorul servicii reprezintă 59,3%. Totuşi, agricultura reprezintă 27,3% din forţa de muncă. Potrivit datei Eurostat, PPS GDP turcesc a fost 45% din media UE în 2008.

Sectorul turismului a experimentat rapid creşterea în ultimii 20 ani, şi constituie o parte importantă a economiei. În 2008, au fost 30.927.192 vizitatori în ţară, care au contribuit cu 21,9 miliarde dolari la veniturile Turciei.

Alte sectoare ale economiei turce sunt: bancare, construcţie, tehnică casnică, electronice, textile, rafinarea uleiului, produsele petrochimice, minerit, fier şi oţel,ind. de maşini şi auto. Turcia are o industrie auto mare şi în creştere, care aprodus 1147110 vehicule în 2008; pe locul 6 ca producător în Europa (după Marea Britanie şi înaintea Italiei), şi al 15 lea în lume. Turcia este de asemenea una din naţiunile care conduc construcţiile navale; în 2007 ţara s-a situat pe locul 4 în lume (după China, Coreea de Sud şi Japoniei) în ceea ce priveşte nr navelor comandate; şi pe locul 4 în lume (după Italia, SUA şi Canada) în ceea ce priveşte nr mega-iahturilor comandate.

În ultimii ani, inflaţia mare a fost controlată, şi aceasta a condus la lansarea unei valute noi, lira nouă turcă; pe 1 ianuarie 2005, a întărit achiziţia reformelor economice. În 1 ianuarie 2009, lira noă turcească a fost redenumită încă o dată ca Liră Turcească, cu introducerea unor noi bancnote şi monezi. Ca rezultat al continuării reformelor economice inflaţia a scăzut la 8,2% în 2005, şi rata şomajului la 10,3%. În 2004 s-a estimat că 46,2% din totalul de venituri disponibile a fost de 20% pentru veniturile salariale de top, mai puţin de 20% au primit 6%. Turcia a profitat de o uniune vamală cu UE, semnată în 1995 pentru aşi creşte producţia industrială destinată exportului, în acelaşi timp beneficiind de investiţiile străine de la UE în ţară. În 2007 exporturile au atins 115,3 miliarde dolari. Totuşi, importuri mari care s-au ridicat la 162,1 miliarde dolari în 2007, a ameninţat balanţa de schimb. Exporturile Turciei s-au ridicat la 141,8 miliarde dolari în 2008, în timp ce importurile s-au ridicat la 204,8 miliarde dolari.

După ani de nivele scăzute a FDI, Turcia a avut succes atrăgând 21,9 miliarde dolari în FDI în 2007 şi s-a aşteptat să atragă figuri înalte în anii următori. O serie de privatizări mari, stabilitatea promovată de negocierile aderării la UE a Turciei, creştere puternică şi stabilă, schimbări în sect. bancar şi în telecomunicaţii, toate au contribuit la naşterea investiţiei străine.

Cultură

Turcia are o cultură diversificată, bazată pe contopirea elementelor variate ale turcilor oguzi, otomanilor anatolieni (care a fost în sine o continuare a culturilor greco-romane şi islamice) şi culturii vestice şi tradiţiilor, care a pornit odată cu occidentalizarea Imperiului Otoman ce continuă şi astăzi. Acest amestec a luat fiinţă ca rezultat al întâlnirii turcilor şi a culturii lor cu ale popoarelor regăsite pe parcursul migraţiei acestora din Asia Centrală către vest.

Metodele de expresie artisitcă s-au dezvoltat în timpul în care Turcia s-a transformat dintr-un Imperiu Otoman bazat pe religie într-un stat naţional modern cu o puternică separare între stat şi religie. În primii ani ai republicii, guvernul a investit foarte multe resurse în artă, cum ar fi în muzee, teatre, operă şi arhitectură. Factori istorici diverşi au jucat un rol important în definirea identităţii moderne a Turciei. Cultura Turciei e un produs al eforturilor de a fi un stat occidental „modern”, în aceeaşi măsură în care se păstrează valorile religioase şi istorice.

Muzica şi literatura turcească au format mari exemple al amestecului de influenţe culturale, care au fost un rezultat al interacţiunii dintre Imperiul Otoman şi lumea islamică pe de o parte, cu Europa pe de altă parte, contribuind astfel la un amestec de tradiţii turcice, islamice şi europene în muzica şi litaratura din Turcia modernă. Literatura turcă a fost puternic influenţată de literatura persană şi de cea arabă în majoritatea perioadei otomane, în special după perioada Tanzimatului şi spre sfărşitul Imperiului Otoman, efectul ambelor, atât a tradiţiei turceşti cât şi a literaturii europene, devenind din ce în ce mai sensibil. Amestecul influenţelor culturale este dramatizat, de exemplu, în formarea noilor simboluri, în ciocnirea şi amestecul culturilor, întâlnite in lucrările lui Orhan Pamuk, laureat al Premiului Nobel pentru literatură din 2006.

Elementele arhitecturale găsite în Turcia sunt de asemenea mărturii ale amestecului unic de tradiţii care au influenţat regiunea de-a lungul secolelor. În plus faţă de elementele bizantine tradiţionale prezente în numeroasele parţi ale Turciei, multe artefacte ale arhitecturii otomane târzii, cu amestecul lor rafinat de tradiţii locale şi islamice, se găsesc în întreaga ţară precum şi în vechile teritorii ale Imperiului Otoman. Mimar Sinan este recunoscut drept cel mai mare arhitect al perioadei clasice în arhitectura otomană. Încă din secolul al XVIII-lea, arhitectura turcească a fost din ce în ce mai influenţată de stilurile occidentale, iar aceasta se poate vedea cu precădere în Istanbul unde clădiri precum Dolmabahçe şi Çırağan Palaces sunt juxtapuse lângă zgârie-nori, toate acestea reprezentând diferite tradiţii.

Turcia are culturi foarte diverse de aceea este un amestec de elemente variate Anatoliane şi Otomane (care era o continuare a ambelor culturi Greco-Romane şi Islamice) şi cultura şi tradiţiile vestice, care au început cu occidentalizarea Imperiului Otoman şi care continuă şi astăzi. Acest amestec original a început ca rezultat al întâlnirii turcilor şi culturii lor cu acei oameni cu care s-au întâlnit în timpul migraţiei din Asia Centrală până la Vest.

O Turcie transformată cu succes de la o religie bazată pe fostul Imperiu Otoman într-un stat naţional modern cu o separare foarte puternică între stat şi religie, urmată de o creştere a metodelor de expresie artistică. În timpul primilor ani ca republică, guvernul a investit multe resurse în artele frumoase, ca mutee, teatre, opere şi arhitectură. Diverşi factori istorici joacă roluri importante în definirea identităţii moderne turceşti. Cultura turcească este un produs a eforturilor de a fi un stat V „modern”, în timp ce îşi menţine tradiţia religioasă şi valorile istorice.

Muzica şi lectura turcească formează mari exemple ca amestec a influenţelor culturale, care au fost rezultatul interacţiunii dintre Imperiul Otoman şi lumea islamică împreună cu Europa, astfel contribuind la un amestec de tradiţii turcice, islamice şi europeene în artele literale şi muzicale turceşti în zilele noastre. Literatura turcească a fost cel mai mult influenţată de literatura persană şi arabă în timpul erei otomane, deşi spre Imperiului Otoman, în mod deosebit după perioada Tanzimatului, efectele ambelor tradiţii, populare turceşti şi literale europeene au devenit tot mai simţite. Amestecul influenţelor culturale este dramatizat, de exemplu, sub formă de „noi simboluri de conflict şi intercalare de culturi” adoptate în lucrările lui Orhan Pamuk, câştigător al Premiului Nobel pentru literatură în 2006.

Elementele arhitecturale găsite în Turcia sunt de asemenea testamente a amestecului unic de tradiţii care au influenţat regiunea de-a lungul sec. În plus faţă de elementele tradiţionale bizantine prezente în numeroase părţi ale Turciei, multe artefacte ale arhitecturii otomane de mai târziu, cu amestecurile sale rafinete ale tradiţiilor locale şi islamice, au să fie găsite în toată ţara, precum şi multe dinre fostele teritorii ale Imperiului Otoman.

Mimar Sinan este considerat pe scară largă ca cel mai bun arhitect al perioadei clasice în arhitectura otomană. Încă din sec 18, arhitectura turcească a fost din ce în ce mai influenţată de stilul occidental, şi poate fi văzută în Istanbul unde clădiri: Dolmabahce şi Ciragan ; sunt juxtapuse lângă numeroase zgârie-nori moderne, toate reprezintă tradiţii diferite.