Respiraţia este funcţia prin care se asigură continuu şi adecvat aportul de oxigen din aerul atmosferic până la nivelul celulelor care îl utilizează şi circulaţia în sens invers a dioxidului de carbon produs de metabolismului celular.
Componentele sistemului respirator sunt: căile respiratorii (cavitatea nazală, faringele, laringele, traheea, bronhia) şi plămânii. Fosele nazale (nările), fac legtura între mediul extern şi cavitatea nazală (mediul intern), Interiorul cavităţii nazale este căptuşit cu o mucoasă ale cărei secreţii menţin locul mereu umed. Mucoasa, fiind puternic vascularizată, încălzeşte aerul inspirat. Mucusul, cât şi firele de păr din fosele nazale opresc înaintarea prafului şi a altor impurităţi care se pot afla în aerul inspirat.
Faringele este organul în care se încrucişează calea respiratorie cu calea digestivă. Laringele este alcătuit din mai multe cartilaje, dintre care cel situat anterior prezintă o proeminenţă, numită “mărul lui Adam”. La intrarea în laringe se află un căpăcel numit epiglotă, care, la nevoie, astupă cavitatea laringelui numită glotă. Laringele este şi organul vorbirii, deoarece în interiorul său se află două perechi de pliuri numite coarde vocale. Prin vibrarea coardelor inferioare se produc sunetele. Traheea este un tub lung de aproximativ 12cm, menţinut deschis datorită inelelor cartilaginoase care intră în structura sa. Spre esofag, ţesutul cartilaginos este înlocuit cu ţesut moale, ce uşurează trecerea alimentelor prin aceast. Peretele intern al traheii este căptuşit cu o mucoasă umedă, ale cărei celule sunt ciliate. Cilii se mişcă de jos în sus, antrenănd astfel impurităţile spre exterior. Bronhiile, în număr de două, sunt ramificaţii ale traheii care pătrund în plămâni. Inelele cartilaginoase ale acestora sunt complete, iar mucoasa lor conţine, de asemenea, celule ciliate. Bronhiile se ramifică în bronhii secundare: două în plămânul stâng, trei în plămânul drept.
Plămânii sunt două organe buretoase elastice, de culoare roz, aşezate în cutia toracică, deasupra diafragmei. Plămânul drept este alcătuit din trei lobi, iar plămânul stâng are doar doi lobi, între cei doi plămâni aflându-se inima. În fiecare lob pătrunde câte o bronhie secundară, care se ramifică în tuburi din ce în ce mai mici, numite bronhiole. Acestea, când ajung să aibă 1mm în diametru, nu mai au inele cartilaginoase. Cele mai fine bronhiole se termină cu saci pulmonari, alcătuiţi din mici umflături cu pereţii foarte subţiri, numite alveole pulmonare.
Alveola pulmonară este unitatea structurală şi funcţională a plămânului. Între sacii pulmonari se află un ţesut conjunctiv elastic. Plămânii nu au muşchi. Suprafaţa lor este acoperită de două foiţe, numite pleure. Una este lipită de plămân, cealaltă de peretele intern al cavităţii toracice. Între ele se află o cavitate foarte subţire, în care se găseşte o peliculă de lichid. Plămânii sunt foarte bine vascularizaţi de arterele şi venele pulmonare. Arterele pulmonare pătrund în plămâni printr-un loc numit hil, se ramifică şi însoţesc bronhiile până la sacii pulmonari, unde se ramifică în arteriole care se continuă cu capilarele. Acestea se deschid în venule care înconjoară sacii, însoţesc apoi bronhiolele, bronhiile, se unesc în venele pulmonare (câte două de fiecare plămân) şi ies din plămân tot prin hil. Ele se deschid în final, în atriul stâng. Un plămân este, deci, alcătuit dintr-un mare număr de saci pulmonari. Suprafaţa acestora este foarte mare datorită alveolelor, a căror suprafaţă totală atinge 200 m pătraţi. Astfel, sângele şi aerul se găsesc în contact pe o mare suprafaţă. Ele sunt separate doar de pereţii foarte subţiri ai alveolelor şi ai capilarelor.
Respiraţia pulmonară
Această etapă a respiraţiei cuprinde două faze: pătrunderea aerului în plămâni (inspiraţia); eliminarea aerului din plămâni (expiraţia), care durează mai mult decât inspiraţia. Un om adult aflat în repaus execută 16 mişcări respiratorii pe minut (ritmul respirator). Acest ritm este mai mare la femeie; el creşte în timpul activităţii musculare, al exerciţiilor fizice etc. Respiraţiile normale sunt acte reflexe involuntare. Plămânii, neavând muşchi, urmează pasiv mişcările cutiei toracice. În timpul inspiraţiei, volumul cutiei toracice creşte datorită contracţiei muşchilor respiratori: diafragma se contractă şi coboară, muşchii intercostali trag coastele şi le ridică. Mişcarea coastelor împinge sternul înainte, iar plămânii se umplu cu aer. În momentul expiraţiei, muşchii se relaxează, iar plămânii îşi micşorează volumul o dată cu cel al cutiei toracice, eliminând aerul. Inspiraţiaexpiraţia este faza pasivă. Intrările şi ieşirile de aer din sistemul respirator prezintă ventilaţia pulmonară, care depinde de frecvenţa şi profunzimea mişcărilor respiratorii. Acestea pot creşte prin antrenament, gimnastică etc. Aerul este un amestec de gaze în următoarea proporţie: 21% oxigen, 78% azot, 0,03% dioxid de carbon şi alte alte gaze în cantităţi foarte mici. Caracteristicele aerului inspirat sunt diferite de cele ale aerului expirat.
Sistemul Digestiv
Gura si esofagul
Procesul de digestie incepe in gura prin maruntirea hranei si amestecarea ei cu saliva. O enzima din saliva numita ptiaina incepe sa descompuna amidonul in zaharuri simple. Alimentele sunt apoi trimise catre fundul gurii si de acolo patrund in esofag; fiind antrenate mai departe cu ajutorul asa-numitului peristaltism - miscari ritmice de contractare si relaxare a peretelui muscular, cu rol de a impinge bolul alimentar de-a lungul tubului digestiv. Pentru a impiedica regurgitarea alimentelor, adica reintoarcerea lor in gura, si in acelasi timp pentru a permite eliberarea anumitor enzime necesare la un moment dat - fiindca o enzima nu poate implini actiunea alteia - traiectul digestiv este echipat cu sfinctere situate in punctele importante de jonctiune.
Stomacul
Dupa cum multi dintre noi stiu deja, stomacul este cel mai incapator segment al traiectului digestiv, fiind asezat mai sus insa de cat se crede in general. El ocupa spatiul dintre coastele inferioare, deasupra taliei; este un "sac" flexibil, imbracat in muschi in continua miscare, schimbandu-si astfel fara incetare forma. Cu exceptia alcoolului, nici o substanta ca atare nu este absorbita prin peretii stomacului. Alimentele ingerate in mod obisnuit la o masa parasesc stomacul intr-un interval de trei pana la cinci ore. Materialele lichide, ca supele de exemplu, parasesc stomacul mult mai repede; grasimile insa raman un timp mai indelungat. Un meniu obisnuit, compus din carbohidrati, proteine si grasimi, este eliminat dintr-un stomac normal in trei pana la cinci ore. Glandele stomacului si anumite celule specializate secreta enzime, acid clorhidric, un mucus si un anumit factor capabil sa faciliteze dizolvarea vitaminei B12 si trecerea ei prin peretii intestinali in circuitul sanguin. Unui stomac normal ii este caracteristic mediul acid; aceasta aciditate este asigurata de catre sucul gastric.
- Intestinul subtire
Aproape toate elementele nutritive sunt absorbite prin peretii intestinului subtire. In lungime de peste sapte metri, intestinul subtire este segmentul in care are loc savarsirea procesului de digestieelementelor nutritive cu absorbtia tuturor . Mediul prezent in interiorul lui este alcalin, determinat fiind de secretiile peretilor intestinali. Mediul alcalin este absolut necesar pentru finalizarea procesului de digestie si absorbtie. Intestinul subtire este structurat pe trei segmente: duodenul, care porneste chiar de la orificiul de iesire a stomacului, jejunul (de aproximativ trei metri lungime) si ileonul (pana la trei metri si jumatate lungime). Cand continutul lichid al intestinului subtire este antrenat inainte prin miscari peristaltice, se aud anumite zgomote caracteristice care in mod obisnuit ne referim spunand ca ne "ghiortaie" stomacul. De fapt, asa cum vazut, responsabil pentru aceste bolboroseli nu este stomacul, insa probabil ca expresia va persista ca atare. - Intestinul gros ( Colonul)
Pentru a parcurge intesinul gros, substantele ajunse aici le trebuie 12-15 ore. Materialele care parasesc ileonul si patrund in cecum (prima portiune a intestinului gros) au o consistenta lichida. Reintoarcerea lor in intestinul subtire este impiedicata de un sfincter muscular aflat in punctul de jonctiune. Cu exceptia apei, prin peretii intestinului gros sunt absorbite putine substante. Functia primara a colonului este cea de stocare si deshidratare. Pe masura ce apa este absorbita, materialul lichid capata consistenta semisolida, fiindu-i necesare 12 pana la 15 ore pentru a realiza intreg circuitul intestinal. Spre deosebire de stomac, intestinul gros contine o bogata flora microbiana. O buna parte a materiilor fecale este constituita din bacterii, substante nedigerabile - in principa celuloza - si substante toxice eliminate din sange prin pereti intestinali.
Ficatul este principalul organ in care se depoziteaza vitaminele solubile in grasimi. Ficatul este cel mai mare organ masiv din corpul uman si cantareste aproximativ un kilogram si jumatate. Asemeni unei complexe uzine chimice, el poate modifica aproape orice structura sau compozitie chimica, distrugand si anihiland o serie intreaga de molecule toxice. Ficatul constituie totodata un rezervor de sange si un depozit pentru inmagazinarea vitaminelor A si D, precum si a glicogenului (carbohidrat digerat) ce are rolul de a regla nivelul zaharului in sange. In ficat sunt prelucrate enzime, colesterol, proteine, vitamina A (din caroten) si factorii ce asigura coagularea sangelui. Una din principalele functii ale ficatului este aceea de a produce bila. Sarurile continute in bila contribuie la digerarea eficienta a grasimilor, ele actionand asemeni detergentilor, emulsionand materiile grase.
Vezica biliara
Chiar si simpla vedere a mancarii poate goli uneori vezica biliara. Vezica biliara este un organ cu rol de depozitare, lung de aproximativ 7 cm, care inmagazineaza bila, ii modifica structura chimica si o concetreaza putenic. Gustarea si uneori chiar simpla vedere a mancarii poate determina golirea ei. Anumiti constituenti fluizi ai vezicii biliare tind cateodata sa cristalizeze si sa formeze asa-numitii calculi biliari.
Pancreasul
Pancreasul este o glanda de aproximativ 15 cm lungime, situata in concavitatea formata din duoden. Celulele sale secreta insulina, un hormon cu rol in arderea accelerata a zaharurilor din corp. Insulina nu este varsata in traiectul digestiv, ci direct in circuitul sanguin. O functie importanta a pancreasului este fabricarea si secretia sucului pancreatic ce contine unele din enzimele de baza necesare in procesul de digestie: lipazatripsina care descompune grasimile, - cu rol in descompunerea proteinelor - si amiliaza care hidrolizeaza amidonul.
Sistemul Circulator
Inima
Inima, în greutate de 350 grame la un adult, are forma unui con cu vârful îndreptat în jos, iar baza corespunde marilor vase (venele cave, artera pulmonară, aorta). Este un organ muscular ai cărui pereţi au patru straturi:"pericardul"-sac fibros in care este adapostita inima , miocardul (muşchiul inimii), căptuşit în interior de endocard, iar la exterior de o membrană seroasă, epicardul. Pompa cardiacă are patru camere: atriul drept şi stâng(sau urechiusa dreapta respectiv stanga)cu pereţii subţiri-camerele de primire - şi ventriculul drept şi stâng cu pereţii mai groşi, care constituie pompa efectivă. Între cavităţi există orificii de comunicare si anume:intre atriul si ventriculul stang- valva mitrala,intre atriul si ventriculul drept valva tricuspidiana;din ventriculul stang iese artera aorta cu valva aortica,iar din ventriculul drept iese artera pulmonara cu valva ei. Buna funcţionare a aparatelor valvulare favorizează umplerea cu sânge a inimii în perioada de repaos (diastolă) şi propulsarea lui după contracţie(sistola) în marea şi mica circulaţie. Inima este singurul organ muscular care se contractă ritmic, fără întrerupere, din viaţa embrionară până la moarte. Automatismul cardiac este asigurat de un centru specializat (nodul sinusal situat in atriul drept),de la care porneşte stimulul cardiac si de unde este transmis mai departe de nodulul atrioventricular(situat in septul inter-atrial),apoi de fasciculul His( din septul interventricular)si reteaua Purkinje(din peretii ventriculari a caror activitate electrica dau undele pozitive si negative pe Electrocardiograma(EKG).
Funcţiile aparatului circulator sunt multiple: aprovizionarea organismului cu oxigen, substanţe nutritive, vitamine, hormoni şi eliminarea bioxidului de carbon,apararea organismului prin celule specializate,îndepărtarea diverselor reziduuri metabolice spre ficat(detoxificare sau metabolizare) sau rinichi(excreţie).
Vasele se sange
Vasele de sânge mari (artere, vene), mici (capilare) sau intermediare (arteriole, venule), străbat întreg corpul, transportând prin ele substanţe esenţiale pentru viaţă. După conţinutul sângelui în gaze precum şi în alte substanţe, circulaţia are două componente majore, una arterială şi cealaltă venoasă
ARTERA - este un vas mare de sange ce conduce sange bogat in oxigen de la inima pana la tesuturi si celule ale corpului. Aceste artere se impart in ramuri mai mici, numite arteriale, care au pereti musculari, si care prin contractie si prin relaxare rebleaza fluxul sanguin. VENELE - sunt vase care transporta sange sarac in oxigen catre inima. Cand sangele da oxigenul tesuturilor isi schimba culoarea in rosu inchis si devine nefolositor pana cand nu cedeaza substantele de balast si nu se reincarca cu oxigen. Sangele incarcat cu toxine din capilare, ajunge in venule, care au diametrul putin mai mare, apoi in vene, care in sfarsit ajunge in inima. Peretele interior al venelor este captusit cu o mucoasa care, din loc in loc face cute, numite valvule venoase, indrumand sangele numai intr-un singur sens(spre inima). Aceste valvule opresc scurgerea sangelui inapoi in jumatatea dreapta a inimii, este pompat prin arterele pulmonare in capilarele plamanilor, unde dioxidul de carbon este inlaturat prin respiratie si se improspateaza cu oxigenul inspirat.Sangele oxigenat ajunge in partea stanga a inimii, de unde porneste din nou spre tesuturi.
CAPILARELE - sunt de marime microscopica (o sutime de milimetru) si au o buna difuziune. Prin peretii lor se face schimbul de oxigen, substante nutritive, respectiv dioxid de carbon si substante de balast. Suprefata totala a capilarelor depaseste 6000 m², iar volumul lor este atat de mare incat nu se pot umple toate in acelasi timp cu sange.
Sistemul excretor
Sistemul excretor este o veritabilă maşină pentru epurarea corpului. El extrage deşeurile din sânge şi le elimină în urină. Această operaţie se efectuează în rinichi. Urina se scurge apoi prin două canale, ureterele, pâna la vezică. Odata plină, aceasta evacuează lichidul printr-un canal numit uretră.
Rinichii, în forma de boabe de fasole, sunt situaţi sub plămâni. Rinichiul drept ocupă o poziţie mai joasă, el este comprimat de ficat. Fiecare rinichi măsoară aproximativ 12 centimetri şi câte 150g. Sângele „uzat” soseşte prin vasele mari. Interiorul rinichilor se împarte în trei părţi: cortexul, medulara şi bazinetul. Cortexul, deschis la culoare şi granulat, înconjoară medulara. Acest strat superficial are ca funcţie esenţiala formarea urinei, datorită prezentei a milioane de unităti filtrare, care se numesc nefroni. Fiecare nefron este prevăzut cu un glomerul, un soi de mic pachet de capilare care sintetizează urina primară, pornind de la sânge. O structură, numită tub contort al nefronului, reabsoarbe apa, sarea şi glucoza prezente în urină. Primele deşeuri trec într-un tub în formă de U, care recuperează apa şi sărurile din lichidul filtrat în glomerul. Deşeurile sunt apoi canalizate şi concentrate de un canal colector care se prelungeşte în medulară, partea centrală a rinichiului unde se întind structuri albicioase, piramidele lui Malpighi. Canalele şi partea inferioară a piramidelor se terminăîn cavitatea internă a rinichiului. Aceasta este prevazută cu un tub în formă de pâlnie, bazinetul, care este legat de ureter. Peretii bazinetului sunt tapetaţi cu ţesut muscular neted, care se contracta, facilitând expulzarea urinei.
Sângele care iese din rinichi este curăţat, filtrat de toate toxinele metabolice cum ar fi ureea. Plămâni şi pielea iau, de asemenea parte la eliminarea substanţelor în exces. Dar toxinele, deşeurile azotate şi reziduurile medicamentelor sunt evacuate exclusiv de rinichi. Aceste organe controlează şi conţinutul apei, de săruri şi de elemente, precum fosfatul sau calciul. Ele expulzează în urină elementele în exces şi le retrimit în sânge pe cele de care organismul are nevoie. Datorită acţiunii lor de filtrare şi purificare, rinichii participă la echilibrul mediului intern şi constituie unul dintre stâlpii homeostazei.
Ureterele, uretra şi vezica constituie celelalte elemente ale sistemului urinar. Ureterele sunt două tuburi musculare foarte fine care transportă urina din rinichi spre vezică. Ele se închid automat când vezica e plină, astfel ca lichidul, încărcat de deşeuri, să nu reflueze spre rinichi. Situată în partea inferioară a abdomenului, vezica are pereţii musculari extensibili. Acest organ este un fel de sac recuperator al urinei. În formă de pară atunci când este goală, ea poate conţine pâna la 500ml. Atunci când vezica este plină. Îşi varsă urina în uretră, care o evacuează în exterior. Datorită contracţiilor sfincterului, alcătuit din inele musculare şi care o înconjoara la ieşire, uretra poate controla fluxul urinar.
Sistemul nervos
Sistemul nervos al unui animal (incluzând omul) coordonează activitatea muşchilor, monitorizează organele, primeşte şi prelucrează informaţiile primite prin organele de simţ şi iniţiază acţiuni. Cu alte cuvinte sistemul nervos este responsabil pentru menţinerea homeostaziei (echilibrul intern al corpului). Elementele principale ale sistemului nervos sunt neuronii şi celulele gliale (cu rol de susţinere şi de protecţie). Cu cât urcăm pe scara de evoluţie a organismelor, sistemul nervos devine tot mai complex, iar posibilităţile lui de a recepţiona, interpreta şi reacţiona corespunzător informaţiilor din mediul înconjurător sunt tot mai perfecţionate.
Elementul principal al sistemului nervos este ţesutul nervos, format din neuroni interconectaţi prin axoni şi dendrite. La organisme mai evoluate (de exemplu, omul) se întâlnesc şi celule gliale, care susţin activitatea neuronilor fără a participa direct în prelucrarea de informaţii. Sistemul nervos este format din:
Sistemul nervos central (SNC)
Aceasta este partea principală a sistemului nervos şi se ocupă cu prelucrarea informaţiei venită de la receptori (de exemplu, receptori vizuali, tactili, de durere etc.) şi generarea de răspunuri. SNC este format din encefal şi măduva spinării. Aceste două componente sunt protejate de cutia craniana şi, respectiv, de coloana vertebrală.
Sistemul nervos periferic (SNP)
SNP este partea sistemului nervos formată din neuronii şi nervii din afara SNC. Aceştia se găsesc în membre (de exemplu, în mână şi picioare) şi organe (de exemplu stomac, inimă etc.). SNP nu este protejat de oase sau de o barieră pentru sânge (faţa de creier care este protejat de bariera hematoencefalică), şi poate fi uşor lezat mecanic sau chimic.
SNP se împarte la rândul său în două componente:
- Sistemul nervos somatic, care este asociat cu controlul voluntar al mişcărilor prin acţiunea muşchilor scheletici, cât şi recepţia stimulilor externi (în cazul stimulilor termici, stimulilor mecanici etc.). Sistemul nervos somatic este format din fibre aferente, care duc informaţiile de la surse externe spre SNC, şi fibre eferente, care duc impulsurile nervoase de la SNC la muşchi.
- Sistemul nervos autonom gestionează acţiunile care nu se află sub control conştient. El controlează de exemplu funcţiile vitale ca respiraţia şi bătăile inimii, dilatarea şi constricţia pupilelor, digestia etc. Se împarte în sistemul nervos simpatic şi cel parasimpatic
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu