S.U.A-CARACTERIZARE GENERALA

AMERICA DE NORD


Fauna din zonele umede

Zonele umede din America de Nord include lacuri, rauri, mlastini, zone umede subtropicale (Everglades, mlastini si mocirle). Tinuturile umede gazduiesc pasari de apa si mamifere semiacvatice, ca de exemplu castori si bizami, pesti si insecte.

Fauna de tundra

Aceasta regiune aspra aflata in portiunea cea mai nordica a Americii de Nord se caracterizeaza prin ierni lungi si geroase si veri scurte. Rogo-zurile, ierburile, muschii si lichenii supravietuiesc in stratul subtire care acopera solul inghetat. Vara, florile infloresc, insectele ies la suprafata, iar mamiferele si pasarile devin mai active.

Fauna desertica

In sud-vestul Americii de Nord exita deserturi aride, cum ar fi Sonoran. Plantele din aceasta zona, cum ar fi cactusii, sunt adesea suculente, cu tulpini ce inmagazineaza apa si frunze foarte mici sau absente pentru a reduce pierderile de apa. Multe din animalele desertului se feresc de caldura in timpul zilei, iesind din vizuini numai noaptea pentru a se hrani.

Fauna montana

Muntii Stancosi reprezinta unul dintre lanturile montane majore ale Americii de Nord. Odata cu cresterea altitudinii, vegetatia se schimba de la paduri de conifere si pasuni, la tundra si poiene, pana la stanci golase. Animalele de la fiecare nivel sunt diferite, in functie de hrana la care au acces si de anotimpuri.

Fauna padurilor de conifere

Padurile de confire ale Americii de Nord acopera o zona foarte larga. Verile sunt calde; iernile sunt reci si inzapezite. Fauna acestor paduri include porcii spinosi, iepurii salbatici vegetarieni si pradatorii, ca lupii si rasii.

Fauna padurilor temperate

Padurile temperate din SUA gazduiesc diferite specii de insecte, pasari si mamifere, mai ales vara, cand vegetatia specifica acopera solul. Aici cresc peste 150 de specii de arbori, din care fac parte stejarul si artarul.


Fauna de prerie

Preria este o zona de pasune care acoperea o mare parte din America Centrala. Pe masura ce zona a fost colonizata, antilocapra si bizonul au ajuns aproape de disparitie. Totusi, mai exista inca zone de prerie unde traiesc animale ca veverita terestra si coiotul. 


In ceea ce priveste flora continentului America de Nord, cea mai intinsa padure este Taigaua sau Padurea Boreala, care ocupa cea mai mare parte a Canadei de Sud. In partea de vest a continentului, gasim flora semidesertica, predominand cactusii, agavele si yucca.
Alaska se remarca prin flora variata, de la dune la campuri de gheata, de la paduri temperate la taigaua si tundra. In partea de sud-est a continentului predomina flora padurilor temperate si anume molidul de Alaska si tuga, care sunt cele mai numeroase dar si conifere, cum ar fi cedrul sau pinul.

Datorita solului umed in aceasta zona cresc fructe de padure, ferigi, pufulite si alte plante carora le plac umezeala. In cealalta parte a muntilor de coasta predomina taigaua, care este denumirea ruseasca a padurii de conifere, care acopera cea mai mare parte a teritoriului interior. Taigaua se caracterizeaza prin copaci de 24-30m, predominand molidul alb si negru, mesteacanul, plopul tremurator, arinul, trestia. In taigaua nordica turistii pot vedea molizi negri si mici, datorita solurilor sarace si mlastinoase. Tundra este caracteristica zonelor cu altitudini mici, predominand salciile pitice si mestecenii, in mare o vegetatie pitica. In functie de regiune, in tundra alpina pot creste cafeluta, ochii-soricelului, muscata-salbatica, merisorul, trandafirul de munte si minunata "floare de nu ma uita", care este floarea statului Alaska.
In partea nordica a continentului Nord American, in  Canada, flora este dominata de padurile boreale si tundra, iar in partea de sud, predomina solurile fertile, care produc principala cantitate de cereale a tarii. Climatul alpin din Cordiliera canadiana produce cateva dintre cele mai masive ninsori, pana la 9m pe an, in Parcul National Glacier.
In Mexic predomina arborii de mahon, nuci, lemnul de trandafir, dar si alti copaci cu esenta tare, cum ar fi pinul.
Parcul National Wood-Buffalo este acoperit de paduri de conifere cat si un amestec de conifere si foioase, tot aici gasindu-se pesteri si izvoare carstice. Parcul mai adaposteste si plante tipice pentru solul sarat, sau regiuni de preerie. 

AMERICA DE SUD 
Vegetatia in Muntii Anzi este formata din paduri de foioase si de conifere iar in campii, vegetatia predominanta este reprezentata de padurea ecuatoriala. In campia litorala, vegetatia este saraca, formata din maracinisuri si ierburi marunte.
  Argentina este faimoasa pentru intinsul Pampas inverzit, insa flora tarii este mult mai diversificata, pornind de la mlastini subtropicale, paduri de roscoave sau de palmieri, pana la arbusti de desert, stepe intinse si chiar si tundra. Pampasul este o campie bine irigata, cu o diversitate de arbusti pitici si ierburi, numite de argentieni „monte”. Speciile de plante importante sunt: guayabo colorado si ceibo, ultimul fiind simbolul national al Argentinei. Cea mai spectaculoasa zona umeda este Esteros del Ibera, unde insulele plutitoare adapostesc o multime de pasari, mamifere si reptile.
Padurile subtropicale predomina in cea mai mare parte a provinciei Misiones, unde mai mult de nouazeci de specii diferite de copaci cresc in Parcul National Iguazu.
Padurile de foioase si conifere se gasesc in regiunea lacurilor patogoneze, in Chile, predominand de regula, fagul suedez, coniferele fiind mai rare.
Simbolul Cubei este palmierul regal care impodobeste chiar si blazonul national. Cuba are nouazeci de speci de palmieri, inclusiv antediluvianul si palmierul de pluta, care este o specie pe cale de disparitie. Printre cele mai uimitoare specii de copaci se numara copacul urias, arborele de bumbac matasos numit ceibas. Floarea nationala este mariposa blanca sau fluturele alb.
Vegetatia in Brazilia este dominata in nord de padurea ecuatoriala numita aici selvas. Pe platouri se dezvolta vegetatia de savana si stepa, cu ierburi inalte si putini arbori. 


Fauna caracteristica este reprezentata de lama, alpaca, condorul, maimuta pitica, oposumul, lenesul, furnicarul. Dintre mamiferele ierbivore si carnivore intalnim tapirul american, anaconda, pescarul, jaguarul, puma iar dintre pasarile specifice amintim: harpia, papagalul, pasarea colibrii.
Argentina este un paradis pentru pasionatii de pasari, mlastinile din Ibera gazduiesc aproximativ 344 de specii de pasari, printre care: egrete, berze, pasari cu corn, tucanul. Pampasul este plin de pasari mici, cele mai usor de observat fiind tero sau nagatul sudic si bandurria sau ibisul cu gatul alb.
Condorul este intalnit in Anzii Patagonezi iar choike, pasari asemanatoare cu strutii, predomina in stepele din Patagonia.
Insa ceea ce ii atrage cei mai mult pe turisti sunt coloniile de pinguini Magellan din Chubut si Santa Cruz. Mamiferul cel mai intalnit in Argentina este guanaco, o ruda a lamei, cat si huemul andin din specia cornute si pudu o caprioara pitica. Puma este cel mai mare carnivor din Argentina, alaturi de jaguar care traiesc ambele in padurile subtropicale. In zonele umede din nord- estul Argentinei traiesc doua specii de crocodili si exista trei varietati de serpi veninosi numiti „yarara”.
Fauna care populeaza teritoriul Cubei este foarte variata, mamifere precum caprioara, mistretul, rozatorul jutia. Cuba are 27 de specii de lilieci de la micutul liliac-fluture la liliacul fructivor jamaican. Dintre cele 46 de specii de soparle, cea mai colorata este soparla anole albastra. In Cuba se gasesc si sase specii de melci de uscat colorati, iar aproximativ 200 de specii de animale sunt pe cale de disparitie, printre care enumeram testoasa verde si caretta. Apele din Zapata adapostesc lamatini, care sunt specii pe cale de disparitie si tot aici gasim si o mare populatie de pasari, printre care gainusa de mlastina, jacana, ibisul purpuriu.

ASIA-CARACTERIZARE GENERALA

Asia este cel mai mare continent din cele sapte continente ale lumi. Fara insulele care inconjoara Aia masoara 44.936.000 km sau aproape o treime din uscatul Pamantului.

Populatia sa masoara aproape trei cincimi din populatia lumii, la inceputul anului 1990 Asia avea mai mult de 3.4 miliarde de locuitori. 35979jpg49kyu7y

Asia este aproape total in emisfera nordica,la nord este Oceanul Arctic,la est este Stramtoarea Bering si Oceanul Pacific.La sud-vest se afla Marea Rosie si Marea Mediterana.

La vest granita dintre Europa si Asia este trasa de Muntii Ural continuand la sud cu Lacul Ural si Marea Caspica. Multi gegrafi vor sa numeasca pamantul care fdormeaza Asia si Europa ca fiind Eurasia.

TARILE ASIEI:Liban,Israel,Siria,Kuweit,Irak,Arabia,Yemen,Oman,Emiratele Arabe Unite,Armenia,Turcia,Georgia,Rusia,Iordan,Kazastan,Afganistan
Centrul Asiei este format din Hmalaya platoul Tibetan si in jurul lor sunt patru platouri regionale(Siberia,Estul Chinei,Sudul Indiei,Peninsula Araba)

Clima:

Clima Asiei variaza in functie de configuratia pamantului-de la padurea ecuatoriala pana la tundra Artica.In cea mai mare parte a Asiei este dominata de miscarea maselor

Continentala,care traverseaza vestul Siberiei si prin nordul Pacificului.

Iernile sunt lungi si aspre ,verile sunt scurte si racoroase,precipitatiile anuale sunt mici. Un climat similar este caracteristic platoului Tibetan si alte regiuni.

Interiorul regiunilor au latitudine mijlocie de desert sau climat semi-arid,cu ierni aspre si veri foarte calde .Precipitatia anuala este mai putin de 230mm pe an.

Marginile sudice si vestice ale continentului sunt caracterizate de atmosfera musonica

Vegetatie:

Vegetatia in Asia este foarte diversa ,pastrand o relatie cu clima si solurile.

In nordul departat in Siberia tundra si taigaua predomina.

Plantele cuprind licheni si muchi.In sud,sud-est,si estul Asiei,padurile ecuatoriale predomina si in latitudine mai mica unde precipitatia grea este caracteristica pe tot anul.

Fauna:

Regiunile nordice sunt bogate in ursi,lyix,hermelina,lupi,vidra cat si multe pasari.

Stepa si regiugile semi-aride suporta antelope si numeroase amimale rozatoare ca iepuri salbatici si soareci de camp.Pestii de apa dulce sunt gasiti in toate partile ale continentului.Lacul Baikal este faimos pentru fauna sa distinctive,desi poluarea industriala ameninta supravietuirea mai multor specii. Caprele salbatice si oile se gasesc in munti iar in Tibet exista yak.Fauna este imprastiata pe tot cuprinsul zonelor desertice ale Asiei de sud-vest,unde sunt multe animale pe cale de disparitie.Leul asiatic practic a disparut.Fauna Asiei s-a diminuat mult din cauza ocurarii oamenilor care le-au vanat aproape de extinxie.

Resursele Minerale:

Asia este foarte bogata in resurse minerale si tot continentul –tibet de exemplu nu a fost inca explorat geologic.In Siberia,nordul Chinei si nord-sudul Indiei: exista depozite de carbuni foarte mari care nu exista in alta parte.

Resursele de petrol si gaze sunt deasemenea foarte bine distribuite. Cele mai mari concentratii de petrol se afla in Golful Persian,Indonezia,Nordul si in teriorul Chinei

pe malurile marii Caspiane si inVestul Siberiei.Alte resurse mai include si :minerale metalice,fier,mangan,aur diamante in Siberia,aur uranium argint,cupru,zinc,si altele.

Agricultura:

Majoritatea pamanturilor din Asia nu sunt bune pentru agricultura,mai putin de 1\3din Asia este buna pentru agricultura.De obicei principala unitate de productie este satul si nu ferma.

Agricultura Asiei de Est este caracterizata prin case mici foarte multi oameni pe foarte putin pamant,exista o mare dependenta de cereale .Orezul este mancarea principala.

Se cultiva cocotieri,cauciuc,ulei din masline,ceai,etc.

Sistemele de irigatie sunt foarte avansate.

Energia:

Desi productia de energie a crescut cu mult din 1960s ,consul de enrgie ramane destul de mic in majoritatea tarilor din Asia.Aceasta cuprinde majoritatea republicilor soviete :Japonia,Taiwan,Korea de sud,Singapore,Hong Kong,Malaysia,Kuwait,Turkey,Israel

Arabia Saudita.

In cele mai multe zone energia depinde de combustibil local ca lemnul,in Sud-Vestul Asiei principala sursa de energie este petrolul.

 

Totul despre machiaj

Machiaj pentru ochi caprui 

Una dintre cele mai raspandite culori, ochii caprui sunt cei mai usori de machiat, in sensul ca accepta o paleta larga de culori. Idee de baza a unui machiaj pentru ochi caprui este sa se accentueze profunzimea privirii. In acest scop pot fi folosite nunate de auriu, kaki, verde, albastru, roz sau mov. Make-up artistii recomanda sa se evite bej, alb si negru mai ales daca ai tenul masliniu. In plus, pentru o privire seducatoare poti folosi un contur negru pe pleoapa superioara combinat cu una din nuantele recomandate si, in niciun caz, nu uita de mascara, unul dintre elemente definitorii pentru machiajul perfect al ochilor. Machiajul pentru ochi caprui iti lasa libertatea sa alegi orice culoare doresti, insa cel mai indicat este sa testezi cateva culori si sa vezi care dintre acestea se potriveste cel mai bine pe pleoapa si care iti scoate cel mai bine ochii in evidenta.

Machiaj pentru ochi verzi



Despre ochii verzi se spune „niciodata sa nu-i crezi”, insa un machiaj adecvat al ochilor te va face sa te pierzi in adancimea lor. Un machiaj pentru ochi verzi presupune sa folosesti nuante de maro-roscat, bej sidefat, auriu, argintiu, roz, rosu sau verde. Bineinteles ca poti combina toate astea cu un contur negru care sa iti accentueze privirea. Machiajul ochilor verzi va fi foarte reusit daca vei alege ca fard nuante de verde, iar la coltul interior al ochilor nuante de bej si alb. Astfel, vei crea impresia de iluminare si deschidere. Daca iti doresti un machiaj pentru ochi verzi cu adevarat special, incearca sa-ti colorezi genele cu un rimel de culoare albastru-bleumarin. Vei obtine un look iesit din comun si o privire plina de senzualitate. 

Machiajul ochilor negri 
Sunteti interesata de un machiaj pentru ochi negri? Ei bine, aflati ca acestei culori i se potrivesc toate nuantele de fard. Exista o libertate mult mai mare a nunatelor fata de ochii caprui. De multe ori, persoanelor cu ochi negri li se interzicea machiajul cu nunate inchise, ceea ce nu este intru totul adevarat. Machiajul ochilor negrii este cel mai reusit daca se folosesc nuante de negru, mov inchis, bleumarin si gri. In plus, daca vei sti sa creezi o concordanta cromatica a irisului cu genele si sprancenele, vei avea cea mai misterioasa si gingasa privire. 



Ochi albastri 
Daca aveti ochi albastri puteti incerca nuante de roz, maro, caramiziu, portocaliu, lila sau turcoaz. Oricare dintre aceste nunate va pica perfect pe pleoapa dumneavoastra creandu-va niste ochi albastri irezistibili. In machiajul ochilor albastri trebuie sa tineti cont si de culoarea tenului si, in functie de acesta, sa alegeti nuanta fardului (gri este foarte indicat pentru un ten mai inchis) combinat cu un contur negru pe pleoapa superioara. Ochii albastri sunt cel mai bine evidentiati daca folositi culori electrizante sau daca aplicati un contur complet al ochilor cu nuante contrastante fata de iris.

EUROPA-CARACTERIZARE GENERALA,VEGETATIA,FAUNA,SOLURILE SI APELE EUROPEI

Europa este un continent de sine-statator, fapt dovedit de numeroase argumente fizico-geografice,istorice si umane care il individualizeaza fata de celelalte continente.

Tarmurile:
- de N: - Oceanul Arctic (Marea Barents, Marea Alba)
- Peninsula Kola, Insula Svalbord, Franz Josep, Novaia Zemlea

- se caracterizeaza prin tarm jos, golfuri si estuare

- de V: - Oceanul Atlantic (Marea Norvegiei, Marea Nordului, Marea
Baltica, Marea Manecii, Golful Biscaya);
- Pen. Scandinavica, Pen. Iutlanda, Pen. Bretagne)
- se caracterizeaza prin tarm inalt, cu fiorduri si estuare

-de S:Marea Mediterana

-Stramtoarea Gibraltar

-Peninsula Iberica,Italica,Balcanica

-Insulele Baleare,Sardina,Corsica,Sicilia,Creta,Capri

Limitele: - limita cu Asia se desfasora incepand de la nord de Oceanul Arctic spre sud,

Europei de- a lungul Muntilor Ural, pe fluviul Ural, Marea Caspica, nordul Muntilor Caucaz, Marea Neagra, Stamtoarea Bosfor, Marea Marmara, Stramtoarea Dardanele, Marea Egee si Marea Mediterana

-in sudul Europei se afla Marea Mediterana care o desparte de continentul Africa

-Marea Mediterana comunica cu oceanul Atlantic prin Stramtoarea Gibraltar

-in vestul Europei se afla Oceanul Atlantic,iar in nord Oceanul Arctic

Muntii: a) foarte vechi: Scotiei, Scandinavici

b) vechi: Masivul Central Francez, Vosgi, Padurea

Neagra, Padurea Turingiei, Metaliferi, Macin

c) noi: - sistemul muntos alpino-carpato-himalayan

- Pirinei, Alpi , Apenini,

Dinarici, Pindulei, Balcani;

- vulcanii: Vezuviu, Etno, Hekla.

Clima

Climatul polar: - in extremitatea nordica a Europei - tarmuri si peninsule in Oceanul Arctic 

-Subpolar:climat subpolar mai mai bland,cald si umed

-Veri scurte,racoroase,cetoase

-iernile dureaza 6-7 luni;temperaturi negative

-precipitatii-zapada

-vanturi:polare dinspre N-E

Climatul temperat-tarmul Atlantic al Europei,litoralurilor vest europene

Climat temperat oceanic-temperaturi pozitive tot anul

-precipitatii abundente:(800-300mm anual)

Climatul temperat-continental:centrul si vestul Europei

-ierni lungi si geroase;veri scurte si calduroase

-precipitatii:mai reduse in E;vanturi arctice si siberiene foarte reci

Climatul mediteranean:pe tarmurile Marii Negre,in campiile din sudul continentului

-veri foarte calduroase

Climatul semiarid:N-V Marii Caspice

-diferente foarte mari de temperatura intre iarna si vara

-precipitatii foarte reduse

Climatul montan:muntii inalti ai Europei(Pirinei,Alpi,Carpati,Scandinavi,Caucaz)

-temperaturi din ce in ce mai scazute

-precipitatii abundente:zapada

-ghetari permanenti:zonele montane din N Europei

Apele Europei:

in Europa sunt putine ape care au lungimi mari si bazine hidrografice mari

curgatoare (Volga si Dunarea)

- debitul apelor curgatoare este influentat de relief si clima

- apele curgatoare din Europa au directii de curgere diferite datorita reliefului

 - in Marea Caspica se varsa fluviile Ural si Volga

 - in Marea Neagra se varsa: Donul, Nipru, Dunare

 - in Marea Mediterana se varsa: Marita, Struma, Vardar, Padul Adigele,Arna,Tibrul,Ronul,Ebro

 

- in Oc. Atlantic se varsa: Guadalquivir, Guadiana, Tajo, Duero,

Garonne, Dardogne, Loine, Sena, Maas, Rin, Weser, Elba, Oder,

Vistula

 

Tundra: - formatiuni de vegetatie joasa adaptata climatului polar si subpolar

- licheni, muschi, arbusti pitici

- vulpea, iepurele, ursul polar, foca

- solurile de tundra: - sunt inghetate o lunga perioada din an

- se dezgheata la suprafata vara

Padurile de: - arbori (molid, brad, pin) - taiga

conifere - climat rece 

Padurile de foioase:raspandite in climatul temperat-continental si cel oceanic din centrul si vestul Europei

arbori cu frunze cazatoare (fagul, stejarul s.a.)

- cerbi, lupi, vulpi, pisici salbatice, ciocanitoarea, cinteza s.a.

- soluri: - brune

 -brune acide de padure:cambisoluri

-argiloiluviale:argiluvisoluri

 Stepa: - Campia Europei de E; Campia Panonica; N Marii Negre si Marii Caspice
- alcatruire: ierburi (graminee); iepure, harcigul, popandaul, prepelita, dropia
- conditii climatice uscate, cu veri calduroase si ierni aspre; soluri fertile
- sunt reprezentate prin cernoziomuri, cernoziomuri levigate, soluri balane

Vegetatie: - S Europei

mediteraneana - paduri de pini maritimi, stejari-de-pluta, cedri, castani, maslini

- soluri: - castaniu roscate,

- terra rossa

- broaste testoase, scorpioni, vipere, soparle, sacali etc

Istoria S.U.A

PREISTORIE

Istoria Americii s-a început cu sosirea primilor imigranţi din Asia peste strâmtoarea Bering cu aproximativ 12.000 de ani în urmă urmărind grupe de animale pentru vânătoare în America. Aceşti Indieni americani au lăsat urme pentru existenţa lor prin petroglife şi alte artefacte. S-a estimat că 2–9 milioane de oameni au locuit pe teritoriul care astăzi aparţine Statelor Unite, înainte de diminuarea lor numerică ca urmare a epidemiilor cauzate de boli infecţioase care au sosit în America prin intermediul călătorilor europeni (deşi continuă să existe dubii despre numărul lor exact). Au existat şi societăţi avansate, de exemplu anasazi din sud-vest, sau Indienii de Păduri (Woodland), care au construit centrul Cahokia, locat lângă St Louis, care a avut o populaţie de 40.000 în anul 1200 î.Hr..

COLONIZARE EUROPEANA

Exploratorul norvegian Leif Ericson a ajuns în America cu 400 de ani înaintea lui Cristofor Columb. Vizitatori străini au sosit şi în trecut, dar doar după călătoriile lui Cristofor Columb în secolele XV şi XVI au început naţiunile europene explorarea şi colonizarea acestui continent.

În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, spaniolii au ocupat sud-vestul Statelor Unite şi Florida. Prima colonie engleză care a avut succes a fost Jamestown în Virginia, în 1607. Pe parcursul următorilor decenii au apărut unele colonii olandeze, ca New Amsterdam (predecesorul oraşului New York), pe teritoriul ocupat în modernitate de New York şi New Jersey. În 1637, suedezii au creat o colonie numită Christina (în Delaware), insa au pierdut colonia în favoarea Olandei în 1655. Francezii au navigat în amonte de râul Sf. Lawrence, către interiorul continentului. Spaniolii s-au mutat la nord de imperiul lor, în Mexic. În procesul de colonizare s-au dus războaie sângeroase împotriva populaţiilor de indieni, care au fost exterminaţi sau împinşi până în Munţii Alegani.

Aceste evenimente au fost urmate de colonizarea intensivă a coastei de est de Marea Britanie. Colonizatorii din Marea Britanie au fost lăsaţi în pace de către patria lor până la Războiul de Şapte Ani, când Franţa a cedat Regatului Unit Canada şi regiunea Marilor Lacuri. Londra a impus atunci impozite asupra celor 13 colonii pentru a strânge fonduri pentru război. Mulţi colonizatori nu au acceptat impozitele deoarece ei nu erau adecvat reprezentaţi în Parlament. Tensiunile dintre Marea Britanie şi colonizatori au crescut, şi cele 13 colonii au început o revoluţie contra controlului Marii Britanii.

SECOLUL XX

Secolul XX a fost uneori numit "Secolul American" din cauza influenţei exercitată de către această ţară asupra întregii lumi. Influenţa sa relativă a fost în special mare deoarece Europa, care anterior a fost cel mai important centru de influenţă, a suferit grav în ambele războaie mondiale.

Statle Unite a luptat în Primul Război Mondial şi în Al doilea Război Mondial de partea Aliaţilor. În perioada interbelică, cel mai important eveniment a fost Marea Criză (1929 - 1939), efectul căreia a fost intensificat de Dust bowl, o secetă gravă. Ca şi restul lumii dezvoltate, SUA a ieşit din această criză economică în urma mobilizării pentru Al doilea Război Mondial.

Războiul a adus pagube enorme la majoritatea participanţilor săi, însă SUA a suferit relativ puţin din punct de vedere economic. În 1950, mai mult decât jumătate din economia globală (măsurată în PNB) se afla în SUA.

În Războiul Rece, SUA a fost un participant cheie în Războiul din Coreea şi Războiul din Vietnam, şi pe lângă URSS, a fost considerată una din cele două superputeri. Această perioadă a coincis cu o mare expansiune ecnomică. Cu sfârşitul Uniunii Sovietice, SUA a devenit un centru mondial economic şi militar cu o pondere sporită.

În deceniul 1990-2000, Statele Unite au luat parte în mai multe misiuni de acţiuni de poliţieKosovo, Haiti, Somalia, Liberia, şi Golful Persic. şi de menţinere a păcii. ca în

După atentatele din 11 septembrie 2001 asupra World Trade Center şi Pentagon, Statele Unite împreună cu o parte din aliaţii din cadrul NATO a început „războiul contra terorismului”, care a inclus acţiuni militare în Afganistan şi în Irak. Administraţia Bush a justificat astfel intervenţia sa în Irak, criticată de numeroase ţări şi efectuată în afara unui cadru al ONU. Secretarul de stat american, Hillary Clinton a declarat recent (2009) că noua administraţie americană a preşedintelui Barack Obama a încetat să utilizeze expresia „război împotriva terorismului”, lansată de predecesorul George W. Bush.^[1]

Inainte de sosirea lui Cristofor Columb in America de Nord in anul 1492, se credea ca locuitorii acestui continent se trageau din triburi nomade din Mongolia, care au traversat Marea Bering si au populat continentul

Primul val de europeni, majoritatea englezi, olandezi si francezi, au traversat Atlanticul in secolul al 17-lea si au colonizar partea de est a continentului. Restrictiile legate de drepturile politice si taxele disciplinare impuse de guvernul britanic asupra colonistilor americani, au condos la Razboiul de Independenta (1775–1783), a carui Declaratie de Independenta a fost semnata in 1776. Rezultatul acestui razboi s-a concretizat intr-o umilitoare infrangere pentru regele Angliei, George al III-lea. Multe alte tari s-au inspirat din Constitutia Americii nascuta din aceasta victorie.  A urmat apoi o perioada de achizitii de la Franta si Spania, si anexarea de teritorii de la Mexic si ale indienilor.

In 1853, granitele Statelor Unite erau, exceptand Alaska si Hawaii, exact ca cele din zilele noastre. Activitatea economica in statele din sud era bazata pe plantatii agricole si era bazata pe sclavie.  Incercarile Republicanilor cu inclinatii liberale, condusi de Abraham Lincoln, de a pune sfarsit sclaviei, s-au lovit de o opozitie inversunata.  Alegerea lui Lincoln ca Presedinte in 1861  a condos la o criza politica in urma careia sapte state sudice (carora li s-au alatural mai tarziu altele) s-au retras din Uniune, rezultand Razboiul Civil American. Fortele Uniunii, mai puternice si mai bine echipate, au invins dupa patru ani de lupte.  Dupa razboi, tara a intrat intr-un process de consolidare, construire a unei economii industriale si punerea bazelor unei vaste regiuni interioare a Americii cunoscuta sub numele de Midwest.

Mijlocul si sfarsitul secolului al 19-lea a cunoscut de asemenea punerea bazelor politicii externe americane avand la baza doua elemente principale: diplomatia oficiala si stabilirea de legaturi comerciale si de afaceri cu vechile puteri coloniale; in timp ce pe continentul American SUA a cautat sa impuna ca o putere regionala – o politica condusa dupa Doctrina Monroe (1822) care a pus bazele pentru interventia in sprijinul interesului national al SUA. Ultima, a fost o trasatura constanta a politicii Statelor Unite de atunci si pana in present.  Deschiderile diplomatice si economice catre Japonia, au pavat drumul catre cresterea puterii Statelor Unite in Pacific.   In Europa, interventia SUA 1917 s-a dovedit decisiva pentru Aliati si a semnalat transformarea SUA intr-o putere globala.

Condusa de o politica economica de piata libera si o dezvoltare inventiva si moderna in tehnologie si metode de productie -  urmarind cresterea motorului industriei – SUA au devenit fara indoiala liderul economiei mondiale. SUA a intrat in cel de al doilea razboi mondial dupa atacul japonez al flotei americane de la Pearl Harbour, chiar daca neutralitatea ei anterioara a fost in mod decisiv favorabila Puterilor Aliate, in special Marea Britanie.

Cerealele si derivatele lor

Cerealele sunt plante care apartin familiei gramineelor. Ele se afla la baza alimentatiei umane. Nu exista popor care sa nu aiba ca aliment fundamental o cereala, care variaza în functie de clima, latitudine si traditie. În Europa – grâul, în America – porumbul, în Asia – orezul, în tarile nordice – orzul, secara, ovazul care au exigente climatice minore.

Desigur grâul este cereala cu cea mai mare raspândire si costul cel mai ridicat, produs în special pentru alimentatia umana, consumul sau este ridicat în tarile dezvoltate. Din acest motiv este unul dintre produsele al caror pret are influenta asupra economiei schimburilor reciproce la nivel mondial alaturi de cel al combustibililor si al celor mai importante materii prime pentru industrie. Este si cel care are cea mai ridicata valoare nutritiva fiind cel mai bogat în proteine si sarac în grasimi.

Celelalte cereale (asa zise “minore” – ovazul, secara, porumbul) se folosesc în parte ca hrana pentru vite si variatiile preturilor lor au influenta asupra pietei carnii.

Caracteristici botanice si compozitie

Partea folosita pentru alimentatie este bobul de grâu – cariopsa – fructul, lipsit de miez si cu samânta, de forma ovala, mai mult sau mai putin rotunjita sau ascutita în functie de specie. Cariopsele izolate sau grupate câte doua sau trei sunt însirate pe o axa numita rahida si formeaza spicul caracteristic (sau la porumb stiulete).

În fiecare cariopsa distingem urmatoarele parti din exterior spre interior.

1. un învelis exterior care înveleste fructul si este înlaturat ca pleava la treierat.

2. Peretele fructului (pericarp) strâns legat cu tegumentul semintei. Pericarpul si tegumentul sunt formate din celuloza, vitamine si saruri minerale si sunt separate de sâmburele fainos si prin macinare formeaza tarâtele.

3. un strat subtire aleuronic, proteic prin excelenta, care este înlaturat cu tegumentul în timpul macinarii.

4. Sâmburele fainos numit endosperm care constituie 1,85% din samânta – predominant amidonica – partea destinata producerii de faina.

5.Germenele sau Embrionul – bogat în proteine, enzime si vitamine - partea care va da nastere la o noua planta când samânta este destinata reproducerii.

Din punct de vedere comercial principalele calitati demne de apreciat la cereale sunt:

- continutul mare în substante nutritive

- pretul moderat

- conservabilitatea

- usurinta cultivarii în conditii climatice chiar diferite de cele optimale

- selectia genetica de soiuri hibride cu caractere particulare de adaptare si cu randament optim pe plan cantitativ.

Printre soiurile hibride care intereseaza în mod deosebit sunt câteva soiuri de grâu rezistente, dotate cu tulpini deosebit de robuste, care nu se lasa doborâte de grindina si furtuni si usureaza secerisul mecanizat.

Caracter comercial – valoarea comerciala a grânelor este stabilita în functie de urmatoarele calitati necesare:

1. Caractere organice:

- boabele sa aiba un aspect placut, fara pete si deformari, sa nu fie sparte;

- sa nu aiba corpuri straine (neghina, mac), maximum 3%;

- umiditatea sa fie de pâna la 14%;

- greutatea specifica aparenta (hectolitrica) sa fie în cadrul valorilor legale. Aceasta se determina cu o balanta hectolitrica.

Alterarile – se datoreaza atacului parazitilor (mucegaiuri, insecte sau fermentatiei microorganismelor).

Falsificari – cele mai frecvente sunt:

- udarea pentru cresterea greutatii;

- gresarea – pentru cresterea vâscozitatii boabelor si ridicarea greutatii specifice sau pentru a ascunde o opacizare datorata atacului parazitilor;

- adaos de substante minerale – caolin, talc, ghips – pentru cresterea greutatii specifice aparente.

Transport si conservare – grânele sunt transportate cu grija în saci pentru a evita atacurile parazitare si umiditatea excesiva. Sunt pastrate în hambare bine aerisite si uscate care permit operatii de încarcare si descarcare.

GRÂUL

Denumirea Triticum vulgaris, Triticum durum, este caracteristic regiunilor temperate, dar adaptabil la latitudini cuprinse între 20–60⁰. Fructul este format dintr-un spic compus al carui boabe pot fi prevazute cu prelungiri (ariste) sau lipsite de acestea. Speciile mai obisnuite sunt doua – grâu moale are boabele sfaramicioase, se întrebuinteaza pentru faina de panificatie. A doua specie – grâul dur are boabele de forma alungita si sectiunea sticloasa. Se foloseste pentru faina alba si cea amestecata pentru fabricarea pastelor fainoase.

Raportul dintre amidon si substantele azotoase din sâmburele (miezul) fainos este putin diferit la cele doua specii: mai bogat în amidon (69 – 71%) la cel moale si mai putin bogat în amidon si mai putin proteic este grâul dur (68 – 69% amidon; 12% proteine). Sunt cultivate alte specii cu caracteristici intermediare, denumite semidure.

O clasificare ulterioara se bazeaza pe durata ciclului de vegetatie care poate varia de la 5 luni (grâu de primavara sau de martie) pâna la 7 – 8 luni pentru grâul timpuriu si cu maturare normala

OREZUL 

Se prezinta cu multe varietati care se pot deosebi mai ales dupa forma si dimensiunile boabelor, spicelor cu ariste sau mutice, dar tot cu un singur fruct.

Cultivarea diferitelor soiuri si varietati este legata fie de obiceiuri si traditii: orezul asiatic are boabe mici si rotunjite în vreme ce cel european are boabe mari cu aspect sticlos si transparent; fie de factorii climatici: în Asia musonica poate fi cultivata într-adevar si pe terenuri uscate si muntoase (orez de munte) în timp ce la latitudinile noastre este posibila numai cultivarea pe terenuri partial acoperite de apa pentru a asigura umiditatea si temperatura constanta.

În Europa cultivarea orezului a fost introdusa de arabi si s-a raspândit în regiunile mai potrivite cum sunt suprafetele acoperite de apa din Spania (Huertos) si din Italia – în câmpia Padului (Pianuro Padano), dotata cu caracteristici climatice constante si bogata în apa care este indispensabila acestui tip de cultivare.

PORUMBUL

Planta (Zeya mais) este originara din America unde este raspândita pentru alimentatia omului.

Fructul sau – stiuletele se formeaza prin transformarea inflorescentei feminine. Boabele – de culoare alba, galben roscata sau portocalie sunt aliniate pe mai multe siruri de-a lungul axului central (cocean). stiuletele este protejat de panusi, care împreuna cu coceanul si partile verzi ale plantei sunt separate dupa recoltare si uscare si vor fi folosite pentru ambalare sau, ca un foarte bun furaj pentru animale.

ORZUL

Plantele de tip Hordeum vulgare sunt cultivate în principal în regiunile septentrionale din Europa, Asia, America si chiar Africa de Nord data fiind marea lor adaptabilitate în limite climatice foarte largi si fara mari pretentii în ceea ce priveste terenul. Spicele seamana cu acelea ale grâului; boabele însa sunt mult mai alungite si mai ascutite si în cea mai mare parte sunt acoperite de un învelis.

Dupa numarul rândurilor de boabe dispuse pe rachida se deosebesc soiuri cu doua rânduri de boabe, cu patru rânduri si cu sase rânduri.

Orzul are o întrebuintare redusa în alimentatia omului, este folosit mai degraba ca aliment pentru vite. Varietatile cu doua rânduri de boabe sunt destinate fabricarii berii (orzoaica). Se folosesc ca fainuri si arpacas, la fabricarea amidonului, alcoolului, dextrinei, glucozei.

SECARA 

Este o planta tipica tarilor nordice, poate fi cultivata pâna la latitudinea de 70⁰. Spicul este mai mic decât al grâului; spiculetele sunt asezate pe rachida în grupuri de câte doua. Din ea se obtine faina pentru panificatie care se foloseste singura sau amestecata cu cea de grâu. Trebuie controlata cu grija deoarece planta este usor atacata de o ciuperca parazita care se dezvolta pe spice sub forma de corn violaceu (“secara cornuta” este planta bolnava).

Faina de secara cornuta este foarte otravitoare deoarece produce intoxicatii grave. Parazitul este sensibil la fungicide specifice si de aceea pericolul existentei unei parti de faina avariata a disparut. Toata planta este folosita ca un furaj foarte bun.


PRODUSELE DIN CEREALE

Crupele – sunt produse mult apreciate în alimentatie prin faptul ca au o valoare alimentara ridicata si sunt usor asimilate de organismul uman. Crupele se obtin prin prelucrarea boabelor de cereale cu ajutorul unor masini speciale.

Crupele normale sunt de mai multe feluri:

- întregi: decorticate (hrisca); decorticate si slefuite (uneori polizate): orez, orz, mei;

- fragmentate : brizura de orez, orz, grisul, malaiul.

Crupe laminate:

- oparite (fulgi de ovaz);

- prajite (fulgi de porumb, grâu).

Crupe expandate:

- crupe întregi decorticate, slefuite si polizate (orez, arpacas);

- crupe sfarâmate (brizura de orez, gris, malai);

- crupe laminate (fulgi de ovaz, fulgi de porumb)

Dupa natura bobului, crupele se clasifica în urmatoarele sortimente:

- crupe din porumb (malaiul);

- crupe din grâu (grisul, arpacasul);

- crupe din orez (orez slefuit, polizat, glasat, brizura);

- crupe de orz (arpacasul de orz);

- crupe de ovaz (fulgii de ovaz).

Malaiul sau faina de porumb, este o crupa care se obtine prin macinarea boabelor la morile cu valturi sau pietre. Are o valoare calorica ridicata. Astfel prin consumarea a 100 g malai se produc în organism circa 320 kcal.

Malaiul se fabrica în urmatoarele tipuri:

- malai calitatea I grisat sau extra, extractie 0-15 (15%) se prezinta sub forma unei mase granulate mai mari de 1500μ¹ si are culoarea galbena-portocalie, fara urme vizibile de tarâte;

- malai superior, extractia 0-75%, culoarea galben-portocalie sau galbena, cu urme usoare de tarâte;

- malaiul obisnuit, extractie 70% (15-85) sau 0-90 (90%), de culoare galbuie, cu urme de tarâte.

Malaiul se ambaleaza în saci curati de 70-80 kg. În comert malaiul extra si superior se gaseste preambalat în pungi de 1 kg.

Grisul rezulta de obicei concomitent cu faina alba de extractie 30% de la macinarea boabelor de grâu la morile cu valturi, obtinându-se 1 – 2% gris cu continut de 80% amidon si 12 – 15% substante proteice.

Dupa marimea granulelor, grisul se clasifica în:

- gris tip I cu granule de 280 – 360 μ (tip medicinal);

- gris tip II cu granule de 495 – 740 μ(tip comestibil).

Grisul este de culoare alba-galbuie, cu gust placut, dulceag si miros specific. Nu se admit receptionarea si darea în consum a grisului cu gust amar, acru sau cu miros de mucegai, infectat cu larve sau insecte.

Fulgii de ovaz sunt crupe care se obtin din boabe mari de ovaz decorticate si apoi tratate cu vapori de apa în cazane speciale, pâna la înmuiere. Dupa zvântare, boabele se lamineaza între valturi netede de otel care se învârtesc cu aceeasi viteza în sens invers. Este un produs dietetic cu mare valoare nutritiva, folosit mai ales în alimentatia copiilor. Crupele se prezinta ca niste fulgi în forma de solzi bine presati, rezistenti la manipulari normale, de culoare alba sau slab galbuie; au gust placut si se fierb usor. La receptie nu se admit: gust strain, miros de mucegai, de încins sau alt miros strain.

Covrigii sunt produse de panificatie (simigerie) care pot fi pastrati timp mai îndelungat fara sa-si piarda calitatile.

La fabricarea covrigilor se foloseste faina alba, zahar, drojdie, sare, ulei, oua, condimente, seminte de mac si susan.

Sortimentul de covrigi este urmatorul:

- covrigi simpli, în forma de coroana între 10 si 100 g;

- covrigi cu sare sau cu oua si zahar, în forma de opt între 8 si 40 g;

- covrigi cu ulei, zahar si oua, în forma de coroana de 50-100 g;

- covrigi “aperitiv” sub forma de opt, în pungi de 85 g;

- covrigi de franzelarie cu ulei si zahar de 2-8 g, se desfac în pungi de 100 g.

PRODUSELE DE PATISERIE 

Sunt alimente cu aspect si compozitie variata si se caracterizeaza prin însusiri gustative placute si valoare alimentara ridicata. Unele au o durata mai lunga de pastrare (biscuiti, turta dulce, napolitane), altele una sau doua zile (prajituri, torturi, creme. Cele mai importante produse de patiserie sunt: biscuiti, turta dulce, piscoturi, vafele, grisine, bezele.

Biscuitii sunt produse alimentare mult apreciate de consumatori, fiind gustosi, aromati, usor asimilati de organism. Puterea calorica a biscuitilor de sorturi superioare ajunge la 4.900 kcal/kg.

Biscuitii se obtin prin coacerea aluatului preparat din faina alba, zahar, grasimi, oua, miere, glucoza, lapte, arome, afânatori chimici sau biochimici.

Sortimentul de biscuiti este foarte variat, datorita materiilor prime si auxiliare numeroase care se folosesc, a retetelor diferite si a procesului tehnologic. Biscuitii contin în medie urmatoarele substante chimice: amidon si alte substante neazotoase 48-62%; glucide 6-39%; lipide 8-20%; substante albuminoase 8-11‰; apa 6-8%; substante minerale 0,1%.

Piscoturile sunt produse de patiserie care se aseamana cu turta dulce din punctul de vedere al materiilor prime si auxiliare care se întrebuinteaza la fabricarea lor. Piscoturile au culoarea galbena, usor aurie, uniforma si sunt foarte fragile. Gustul este placut, aromat.

Sortimentele de piscoturi fabricate sunt: extra, cu anason, desert si piscoturi spumos.

Piscoturile fiind foarte fragile, ambalarea se face în cutii captusite cu hârtie pergament, fara a le presa si fara a lasa locuri goale între ele.

Vafelele sunt produse de patiserie care se prezinta sub forma de foi subtiri, paharele, scoici si alte forme. Se obtin din faina alba, apa, sare si bicarbonat de sodiu. Aluatul este fluid si se coace în forme speciale. Dupa modul de finisare si forma, vafelele se împart în doua grupe:

- vafelele fara umplutura care presupun urmatoarele faze ale procesului tehnologic: pregatirea materiilor prime si auxiliare, dozarea acestora, pregatirea aluatului si coacerea.

Carnea si produsele din carne

Carnea, indiferent de animalul de la care provine (vită, oaie, porc, pasăre), are o compoziţie corespunzătoare vârstei şi stării de nutriţie a animalului.Carnea conţine circa 20% proteine.Conţinutul grăsimilor în carne depind de felul animalului şi de starea de nutriţie.Cea mai săracă în grăsimi este carnea de vita şi viţel (6-8%) şi cea mai bogată - carnea de porc (30%). Carnea conţine o cantitate mica de glucide.Carnea, îndeosebi cea a animalelor tinere, este bogată în substanţe extractive (purine, creatina, creatinina), substanţe minerale (fosfor si fier).Viscerele (ficatul, rinichii, inima) conţin cantităţi sporite de fier, în ele se găsesc cupru si cobalt. Celelalte substanţe minerale (calciu, sodiu, clor, sulf, magneziu) constituie în carne cantităţi mici.Ionii de clor, fosfor, sulf provoacă acţiune acidă în organism.Carnea este bogată în vitamine hidrosolubile, complexul B. Viscerele pe lângă aceste vitamine, mai sunt bogate în vitamine liposolubile (A, D).

Carnea de găina şi de pui fiartă este uşor digerabilă. Carnea de raţă şi de gâsca conţine o cantitate mai mare de grăsimi.

              Valoarea nutritivă a cărnii este mare dat fiind conţinutul ei înalt de proteine, vitamine, substanţe minerale.Ea poate fi consumată fiartă, friptă sau tocată.Carnea pusă la fiert în apa rece, pierde o parte din substanţele hidrosolubile (substanţele extractive, vitamine hidrosolubile, săruri minerale şi o parte din proteine), însa ea se digeră uşor.Carnea pusă la fiert în apa fierbinte formează la exterior o crusta de proteine coagulate, care reţine pierderea unor factori nutritivi.Aceste modificări sunt caracteristice şi pentru carnea friptă.

Carnea fiartă se digeră uşor, pe când cea prăjită se digeră greu din cauza îmbibării ei cu grăsimi.Carnea tocată, fără condimente, fiartă sau friptă, de asemenea se digeră uşor.Mai dietetică este carnea de vită, de viţel, de găină, de curcan, crenwurstii.Se digeră şi se asimilează greu carnea de porc, de gâscă, de raţă, carnea afumată, salamurile grase.Carnea de vânat (iepure de câmp, căprioară, mistreţ, prepeliţa, raţa şi gâsca sălbatice) este bogată în proteine şi substanţe extractive, dar săracă în grăsimi si este greu digerabilă.

              Din viscerele animalelor tăiate un anumit interes prezintă ficatul.El este un concentrat de microelemente hematoproteice, vitamine (îndeosebi A,  B1, B12, PP), conţine o cantitate mare de colesterina (200-300 mg% fată de 60-70 mg% în carnea animalelor si păsărilor) precum si 18% proteine si 3% lipide.În alimentaţie se folosesc şi limba, rinichii, inima.

Digestia cărnii depinde de varietatea ei, de vârsta şi starea de nutriţie a animalului, partea de animal tăiată şi curăţată, modul de prelucrare culinară.Carnea fiartă sau tocată se digeră mai uşor decât cea prăjită tăiată în bucăţi.Carnea animalelor tinere, bine hrănite se digeră mai bine decât cea a animalelor bătrâne şi slabe.

              În alimentaţia dietetică se folosesc salamuri fierte, crenwursti de calitate superioară şi se exclud salamurile afumate si semiafumate, întrucât exercită un efect negativ asupra organelor digestive, excretorii si metabolice.

              Carnea, prin proteinele sale reprezintă o sursă importantă de substanţe azotoase cu o valoare biologică deosebită.Valoarea biologică este condiţionată în special de conţinutul de aminoacizi esenţiali.Grăsimea din carne, pe lângă aportul energetic, procură şi acizii graşi esenţiali : linoleic, linolenic, arahidonic.Prin conţinutul său în substanţe extractive, existente sau formate in procesul de păstrare şi prelucrare termică, carnea favorizează secreţia masivă a sucurilor gastrice stimulând digestia.În carnea şi în produsele de carne, în conservele de carne alterate se dezvoltă substanţe cu un pronunţat caracter toxic cum ar fi: amoniac, hidrogen sulfurat, peroxidaza şi germeni, putresceina,cadaverina.

Indiciile calităţii cărnii

              Carnea de calitate bună neîngheţată este acoperită cu o crustă pal-roşie uscată, la secţiune puţin umedâ, nelipicioasă, sucul de carne e transparent.Culoarea cărnii la secţiune este de la roz-deschis până la roşu-închis, în funcţie de varietate, vârsta şi gradul sângerării animalului. Consistenţa cărnii e elastică, gropiţa la comprimarea cărnii cu degetul dispare.Culoarea grăsimii de bovină e alb-gălbuie, a celei de porc - albă sau alb-roz.Măduva oaselor umple cavitatea oaselor tubulare, e mlădioasă, galbenă.Carnea dezgheţată de calitate bună e de culoare roşie, are suprafaţa umedă, de consistenţa moale, gropiţa formată în urma compresiunii cu degetul nu dispare.

              Carnea necalitativă e acoperită cu o crustă de culoare negrie, e umedă, lipicioasă, cu suprafaţa mucoasă, de consistenţa vlăguită sau se

restabileşte lent.La secţiune carnea e de culoare cenuşie sau verzuie, se lipeşte de degete.Grăsimea e râncedă. Măduva oaselor nu umple cavitatea oaselor.Mirosul cărnii e fetid.Pentru aprecierea calităţii cărnii se efectuează proba «cu cuţitul».Cuţitul fierbinte se introduce şi apoi se extrage din carne. Când carnea e alterată, cuţitul emană un miros fetid.

              Salamul fiert de calitate bună e acoperit cu o membrană uscată, fără mucus, şi care aderâ strâns la tocatură.Culoarea e uniform, roz. Bucăţile de slănina sunt albe, mlădioase.Fiecare varietate de salam are mirosul său specific.

              Cârnatul fiert necalitativ are miros acid sau fetid, pieliţa e mucegăită şi cleioasă.Dacă salamul în locul de legare şi în pliurile pieliţei se acoperă cu mucus fără alte modificări, el poate fi folosit doar după o prelucrare termică.Tocătura salamului poate fi de culoare cenuşie la insuficienţa de nitriţi.Acest salam cu însuşirile organoleptice normale este calitativ.

Sistemele organismului uman

Sistemul respirator

Respiraţia este funcţia prin care se asigură continuu şi adecvat aportul de oxigen din aerul atmosferic până la nivelul celulelor care îl utilizează şi circulaţia în sens invers a dioxidului de carbon produs de metabolismului celular.

Componentele sistemului respirator sunt: căile respiratorii (cavitatea nazală, faringele, laringele, traheea, bronhia) şi plămânii. Fosele nazale (nările), fac legtura între mediul extern şi cavitatea nazală (mediul intern), Interiorul cavităţii nazale este căptuşit cu o mucoasă ale cărei secreţii menţin locul mereu umed. Mucoasa, fiind puternic vascularizată, încălzeşte aerul inspirat. Mucusul, cât şi firele de păr din fosele nazale opresc înaintarea prafului şi a altor impurităţi care se pot afla în aerul inspirat.

Faringele este organul în care se încrucişează calea respiratorie cu calea digestivă. Laringele este alcătuit din mai multe cartilaje, dintre care cel situat anterior prezintă o proeminenţă, numită “mărul lui Adam”. La intrarea în laringe se află un căpăcel numit epiglotă, care, la nevoie, astupă cavitatea laringelui numită glotă. Laringele este şi organul vorbirii, deoarece în interiorul său se află două perechi de pliuri numite coarde vocale. Prin vibrarea coardelor inferioare se produc sunetele. Traheea este un tub lung de aproximativ 12cm, menţinut deschis datorită inelelor cartilaginoase care intră în structura sa. Spre esofag, ţesutul cartilaginos este înlocuit cu ţesut moale, ce uşurează trecerea alimentelor prin aceast. Peretele intern al traheii este căptuşit cu o mucoasă umedă, ale cărei celule sunt ciliate. Cilii se mişcă de jos în sus, antrenănd astfel impurităţile spre exterior. Bronhiile, în număr de două, sunt ramificaţii ale traheii care pătrund în plămâni. Inelele cartilaginoase ale acestora sunt complete, iar mucoasa lor conţine, de asemenea, celule ciliate. Bronhiile se ramifică în bronhii secundare: două în plămânul stâng, trei în plămânul drept.

Plămânii sunt două organe buretoase elastice, de culoare roz, aşezate în cutia toracică, deasupra diafragmei. Plămânul drept este alcătuit din trei lobi, iar plămânul stâng are doar doi lobi, între cei doi plămâni aflându-se inima. În fiecare lob pătrunde câte o bronhie secundară, care se ramifică în tuburi din ce în ce mai mici, numite bronhiole. Acestea, când ajung să aibă 1mm în diametru, nu mai au inele cartilaginoase. Cele mai fine bronhiole se termină cu saci pulmonari, alcătuiţi din mici umflături cu pereţii foarte subţiri, numite alveole pulmonare.

Alveola pulmonară este unitatea structurală şi funcţională a plămânului. Între sacii pulmonari se află un ţesut conjunctiv elastic. Plămânii nu au muşchi. Suprafaţa lor este acoperită de două foiţe, numite pleure. Una este lipită de plămân, cealaltă de peretele intern al cavităţii toracice. Între ele se află o cavitate foarte subţire, în care se găseşte o peliculă de lichid. Plămânii sunt foarte bine vascularizaţi de arterele şi venele pulmonare. Arterele pulmonare pătrund în plămâni printr-un loc numit hil, se ramifică şi însoţesc bronhiile până la sacii pulmonari, unde se ramifică în arteriole care se continuă cu capilarele. Acestea se deschid în venule care înconjoară sacii, însoţesc apoi bronhiolele, bronhiile, se unesc în venele pulmonare (câte două de fiecare plămân) şi ies din plămân tot prin hil. Ele se deschid în final, în atriul stâng. Un plămân este, deci, alcătuit dintr-un mare număr de saci pulmonari. Suprafaţa acestora este foarte mare datorită alveolelor, a căror suprafaţă totală atinge 200 m pătraţi. Astfel, sângele şi aerul se găsesc în contact pe o mare suprafaţă. Ele sunt separate doar de pereţii foarte subţiri ai alveolelor şi ai capilarelor.

Respiraţia pulmonară

Această etapă a respiraţiei cuprinde două faze: pătrunderea aerului în plămâni (inspiraţia); eliminarea aerului din plămâni (expiraţia), care durează mai mult decât inspiraţia. Un om adult aflat în repaus execută 16 mişcări respiratorii pe minut (ritmul respirator). Acest ritm este mai mare la femeie; el creşte în timpul activităţii musculare, al exerciţiilor fizice etc. Respiraţiile normale sunt acte reflexe involuntare. Plămânii, neavând muşchi, urmează pasiv mişcările cutiei toracice. În timpul inspiraţiei, volumul cutiei toracice creşte datorită contracţiei muşchilor respiratori: diafragma se contractă şi coboară, muşchii intercostali trag coastele şi le ridică. Mişcarea coastelor împinge sternul înainte, iar plămânii se umplu cu aer. În momentul expiraţiei, muşchii se relaxează, iar plămânii îşi micşorează volumul o dată cu cel al cutiei toracice, eliminând aerul. Inspiraţiaexpiraţia este faza pasivă. Intrările şi ieşirile de aer din sistemul respirator prezintă ventilaţia pulmonară, care depinde de frecvenţa şi profunzimea mişcărilor respiratorii. Acestea pot creşte prin antrenament, gimnastică etc. Aerul este un amestec de gaze în următoarea proporţie: 21% oxigen, 78% azot, 0,03% dioxid de carbon şi alte alte gaze în cantităţi foarte mici. Caracteristicele aerului inspirat sunt diferite de cele ale aerului expirat.

Sistemul Digestiv

Gura si esofagul
Procesul de digestie incepe in gura prin maruntirea hranei si amestecarea ei cu saliva. O enzima din saliva numita ptiaina incepe sa descompuna amidonul in zaharuri simple. Alimentele sunt apoi trimise catre fundul gurii si de acolo patrund in esofag; fiind antrenate mai departe cu ajutorul asa-numitului peristaltism - miscari ritmice de contractare si relaxare a peretelui muscular, cu rol de a impinge bolul alimentar de-a lungul tubului digestiv. Pentru a impiedica regurgitarea alimentelor, adica reintoarcerea lor in gura, si in acelasi timp pentru a permite eliberarea anumitor enzime necesare la un moment dat - fiindca o enzima nu poate implini actiunea alteia - traiectul digestiv este echipat cu sfinctere situate in punctele importante de jonctiune. 
Stomacul
Dupa cum multi dintre noi stiu deja, stomacul este cel mai incapator segment al traiectului digestiv, fiind asezat mai sus insa de cat se crede in general. El ocupa spatiul dintre coastele inferioare, deasupra taliei; este un "sac" flexibil, imbracat in muschi in continua miscare, schimbandu-si astfel fara incetare forma. Cu exceptia alcoolului, nici o substanta ca atare nu este absorbita prin peretii stomacului. Alimentele ingerate in mod obisnuit la o masa parasesc stomacul intr-un interval de trei pana la cinci ore. Materialele lichide, ca supele de exemplu, parasesc stomacul mult mai repede; grasimile insa raman un timp mai indelungat. Un meniu obisnuit, compus din carbohidrati, proteine si grasimi, este eliminat dintr-un stomac normal in trei pana la cinci ore. Glandele stomacului si anumite celule specializate secreta enzime, acid clorhidric, un mucus si un anumit factor capabil sa faciliteze dizolvarea vitaminei B12 si trecerea ei prin peretii intestinali in circuitul sanguin. Unui stomac normal ii este caracteristic mediul acid; aceasta aciditate este asigurata de catre sucul gastric.

• Intestinul subtire
  Aproape toate elementele nutritive sunt absorbite prin peretii intestinului subtire. In lungime de peste sapte metri, intestinul subtire este segmentul in care are loc savarsirea procesului de digestieelementelor nutritive cu absorbtia tuturor . Mediul prezent in interiorul lui este alcalin, determinat fiind de secretiile peretilor intestinali. Mediul alcalin este absolut necesar pentru finalizarea procesului de digestie si absorbtie. Intestinul subtire este structurat pe trei segmente: duodenul, care porneste chiar de la orificiul de iesire a stomacului, jejunul (de aproximativ trei metri lungime) si ileonul (pana la trei metri si jumatate lungime). Cand continutul lichid al intestinului subtire este antrenat inainte prin miscari peristaltice, se aud anumite zgomote caracteristice care in mod obisnuit ne referim spunand ca ne "ghiortaie" stomacul. De fapt, asa cum vazut, responsabil pentru aceste bolboroseli nu este stomacul, insa probabil ca expresia va persista ca atare.       
•          Intestinul gros ( Colonul)
  Pentru a parcurge intesinul gros, substantele ajunse aici le trebuie 12-15 ore. Materialele care parasesc ileonul si patrund in cecum (prima portiune a intestinului gros) au o consistenta lichida. Reintoarcerea lor in intestinul subtire este impiedicata de un sfincter muscular aflat in punctul de jonctiune. Cu exceptia apei, prin peretii intestinului gros sunt absorbite putine substante. Functia primara a colonului este cea de stocare si deshidratare. Pe masura ce apa este absorbita, materialul lichid capata consistenta semisolida, fiindu-i necesare 12 pana la 15 ore pentru a realiza intreg circuitul intestinal. Spre deosebire de stomac, intestinul gros contine o bogata flora microbiana. O buna parte a materiilor fecale este constituita din bacterii, substante nedigerabile - in principa celuloza - si substante toxice eliminate din sange prin pereti intestinali.                          

Ficatul
Ficatul este principalul organ in care se depoziteaza vitaminele solubile in grasimi. Ficatul este cel mai mare organ masiv din corpul uman si cantareste aproximativ un kilogram si jumatate. Asemeni unei complexe uzine chimice, el poate modifica aproape orice structura sau compozitie chimica, distrugand si anihiland o serie intreaga de molecule toxice. Ficatul constituie totodata un rezervor de sange si un depozit pentru inmagazinarea vitaminelor A si D, precum si a glicogenului (carbohidrat digerat) ce are rolul de a regla nivelul zaharului in sange. In ficat sunt prelucrate enzime, colesterol, proteine, vitamina A (din caroten) si factorii ce asigura coagularea sangelui. Una din principalele functii ale ficatului este aceea de a produce bila. Sarurile continute in bila contribuie la digerarea eficienta a grasimilor, ele actionand asemeni detergentilor, emulsionand materiile grase.   
Vezica biliara
Chiar si simpla vedere a mancarii poate goli uneori vezica biliara. Vezica biliara este un organ cu rol de depozitare, lung de aproximativ 7 cm, care inmagazineaza bila, ii modifica structura chimica si o concetreaza putenic. Gustarea si uneori chiar simpla vedere a mancarii poate determina golirea ei. Anumiti constituenti fluizi ai vezicii biliare tind cateodata sa cristalizeze si sa formeze asa-numitii calculi biliari.
Pancreasul
Pancreasul este o glanda de aproximativ 15 cm lungime, situata in concavitatea formata din duoden. Celulele sale secreta insulina, un hormon cu rol in arderea accelerata a zaharurilor din corp. Insulina nu este varsata in traiectul digestiv, ci direct in circuitul sanguin. O functie importanta a pancreasului este fabricarea si secretia sucului pancreatic ce contine unele din enzimele de baza necesare in procesul de digestie: lipazatripsina care descompune grasimile, - cu rol in descompunerea proteinelor - si amiliaza care hidrolizeaza amidonul. 

Sistemul Circulator 

Inima

Inima, în greutate de 350 grame la un adult, are forma unui con cu vârful îndreptat în jos, iar baza corespunde marilor vase (venele cave, artera pulmonară, aorta). Este un organ muscular ai cărui pereţi au patru straturi:"pericardul"-sac fibros in care este adapostita inima , miocardul (muşchiul inimii), căptuşit în interior de endocard, iar la exterior de o membrană seroasă, epicardul. Pompa cardiacă are patru camere: atriul drept şi stâng(sau urechiusa dreapta respectiv stanga)cu pereţii subţiri-camerele de primire - şi ventriculul drept şi stâng cu pereţii mai groşi, care constituie pompa efectivă. Între cavităţi există orificii de comunicare si anume:intre atriul si ventriculul stang- valva mitrala,intre atriul si ventriculul drept valva tricuspidiana;din ventriculul stang iese artera aorta cu valva aortica,iar din ventriculul drept iese artera pulmonara cu valva ei. Buna funcţionare a aparatelor valvulare favorizează umplerea cu sânge a inimii în perioada de repaos (diastolă) şi propulsarea lui după contracţie(sistola) în marea şi mica circulaţie. Inima este singurul organ muscular care se contractă ritmic, fără întrerupere, din viaţa embrionară până la moarte. Automatismul cardiac este asigurat de un centru specializat (nodul sinusal situat in atriul drept),de la care porneşte stimulul cardiac si de unde este transmis mai departe de nodulul atrioventricular(situat in septul inter-atrial),apoi de fasciculul His( din septul interventricular)si reteaua Purkinje(din peretii ventriculari a caror activitate electrica dau undele pozitive si negative pe Electrocardiograma(EKG).

Funcţiile aparatului circulator sunt multiple: aprovizionarea organismului cu oxigen, substanţe nutritive, vitamine, hormoni şi eliminarea bioxidului de carbon,apararea organismului prin celule specializate,îndepărtarea diverselor reziduuri metabolice spre ficat(detoxificare sau metabolizare) sau rinichi(excreţie).

Vasele se sange

Vasele de sânge mari (artere, vene), mici (capilare) sau intermediare (arteriole, venule), străbat întreg corpul, transportând prin ele substanţe esenţiale pentru viaţă. După conţinutul sângelui în gaze precum şi în alte substanţe, circulaţia are două componente majore, una arterială şi cealaltă venoasă

ARTERA - este un vas mare de sange ce conduce sange bogat in oxigen de la inima pana la tesuturi si celule ale corpului. Aceste artere se impart in ramuri mai mici, numite arteriale, care au pereti musculari, si care prin contractie si prin relaxare rebleaza fluxul sanguin.
VENELE - sunt vase care transporta sange sarac in oxigen catre inima. Cand sangele da oxigenul tesuturilor isi schimba culoarea in rosu inchis si devine nefolositor pana cand nu cedeaza substantele de balast si nu se reincarca cu oxigen. Sangele incarcat cu toxine din capilare, ajunge in venule, care au diametrul putin mai mare, apoi in vene, care in sfarsit ajunge in inima. Peretele interior al venelor este captusit cu o mucoasa care, din loc in loc face cute, numite valvule venoase, indrumand sangele numai intr-un singur sens(spre inima). Aceste valvule opresc scurgerea sangelui inapoi in jumatatea dreapta a inimii, este pompat prin arterele pulmonare in capilarele plamanilor, unde dioxidul de carbon este inlaturat prin respiratie si se improspateaza cu oxigenul inspirat.Sangele oxigenat ajunge in partea stanga a inimii, de unde porneste din nou spre tesuturi.
CAPILARELE - sunt de marime microscopica (o sutime de milimetru) si au o buna difuziune. Prin peretii lor se face schimbul de oxigen, substante nutritive, respectiv dioxid de carbon si substante de balast. Suprefata totala a capilarelor depaseste 6000 m², iar volumul lor este atat de mare incat nu se pot umple toate in acelasi timp cu sange.




Sistemul excretor 

Sistemul excretor este o veritabilă maşină pentru epurarea corpului. El extrage deşeurile din sânge şi le elimină în urină. Această operaţie se efectuează în rinichi. Urina se scurge apoi prin două canale, ureterele, pâna la vezică. Odata plină, aceasta evacuează lichidul printr-un canal numit uretră.

Rinichii, în forma de boabe de fasole, sunt situaţi sub plămâni. Rinichiul drept ocupă o poziţie mai joasă, el este comprimat de ficat. Fiecare rinichi măsoară aproximativ 12 centimetri şi câte 150g. Sângele „uzat” soseşte prin vasele mari. Interiorul rinichilor se împarte în trei părţi: cortexul, medulara şi bazinetul. Cortexul, deschis la culoare şi granulat, înconjoară medulara. Acest strat superficial are ca funcţie esenţiala formarea urinei, datorită prezentei a milioane de unităti filtrare, care se numesc nefroni.
Fiecare nefron este prevăzut cu un glomerul, un soi de mic pachet de capilare care sintetizează urina primară, pornind de la sânge. O structură, numită tub contort al nefronului, reabsoarbe apa, sarea şi glucoza prezente în urină. Primele deşeuri trec într-un tub în formă de U, care recuperează apa şi sărurile din lichidul filtrat în glomerul. Deşeurile sunt apoi canalizate şi concentrate de un canal colector care se prelungeşte în medulară, partea centrală a rinichiului unde se întind structuri albicioase, piramidele lui Malpighi. Canalele şi partea inferioară a piramidelor se terminăîn cavitatea internă a rinichiului. Aceasta este prevazută cu un tub în formă de pâlnie, bazinetul, care este legat de ureter. Peretii bazinetului sunt tapetaţi cu ţesut muscular neted, care se contracta, facilitând expulzarea urinei.
Sângele care iese din rinichi este curăţat, filtrat de toate toxinele metabolice cum ar fi ureea. Plămâni şi pielea iau, de asemenea parte la eliminarea substanţelor în exces. Dar toxinele, deşeurile azotate şi reziduurile medicamentelor sunt evacuate exclusiv de rinichi. Aceste organe controlează şi conţinutul apei, de săruri şi de elemente, precum fosfatul sau calciul. Ele expulzează în urină elementele în exces şi le retrimit în sânge pe cele de care organismul are nevoie. Datorită acţiunii lor de filtrare şi purificare, rinichii participă la echilibrul mediului intern şi constituie unul dintre stâlpii homeostazei.
Ureterele, uretra şi vezica constituie celelalte elemente ale sistemului urinar. Ureterele sunt două tuburi musculare foarte fine care transportă urina din rinichi spre vezică. Ele se închid automat când vezica e plină, astfel ca lichidul, încărcat de deşeuri, să nu reflueze spre rinichi. Situată în partea inferioară a abdomenului, vezica are pereţii musculari extensibili. Acest organ este un fel de sac recuperator al urinei. În formă de pară atunci când este goală, ea poate conţine pâna la 500ml. Atunci când vezica este plină. Îşi varsă urina în uretră, care o evacuează în exterior. Datorită contracţiilor sfincterului, alcătuit din inele musculare şi care o înconjoara la ieşire, uretra poate controla fluxul urinar.


Sistemul nervos 

Sistemul nervos  al unui animal (incluzând omul) coordonează activitatea muşchilor, monitorizează organele, primeşte şi prelucrează informaţiile primite prin organele de simţ şi iniţiază acţiuni. Cu alte cuvinte sistemul nervos este responsabil pentru menţinerea homeostaziei (echilibrul intern al corpului). Elementele principale ale sistemului nervos sunt neuronii şi celulele gliale (cu rol de susţinere şi de protecţie). Cu cât urcăm pe scara de evoluţie a organismelor, sistemul nervos devine tot mai complex, iar posibilităţile lui de a recepţiona, interpreta şi reacţiona corespunzător informaţiilor din mediul înconjurător sunt tot mai perfecţionate.

Elementul principal al sistemului nervos este ţesutul nervos, format din neuroni interconectaţi prin axoni şi dendrite. La organisme mai evoluate (de exemplu, omul) se întâlnesc şi celule gliale, care susţin activitatea neuronilor fără a participa direct în prelucrarea de informaţii. Sistemul nervos este format din:

Sistemul nervos central (SNC)

Aceasta este partea principală a sistemului nervos şi se ocupă cu prelucrarea informaţiei venită de la receptori (de exemplu, receptori vizuali, tactili, de durere etc.) şi generarea de răspunuri. SNC este format din encefal şi măduva spinării. Aceste două componente sunt protejate de cutia craniana şi, respectiv, de coloana vertebrală.

Sistemul nervos periferic (SNP)

SNP este partea sistemului nervos formată din neuronii şi nervii din afara SNC. Aceştia se găsesc în membre (de exemplu, în mână şi picioare) şi organe (de exemplu stomac, inimă etc.). SNP nu este protejat de oase sau de o barieră pentru sânge (faţa de creier care este protejat de bariera hematoencefalică), şi poate fi uşor lezat mecanic sau chimic.

SNP se împarte la rândul său în două componente:

1. Sistemul nervos somatic, care este asociat cu controlul voluntar al mişcărilor prin acţiunea muşchilor scheletici, cât şi recepţia stimulilor externi (în cazul stimulilor termici, stimulilor mecanici etc.). Sistemul nervos somatic este format din fibre aferente, care duc informaţiile de la surse externe spre SNC, şi fibre eferente, care duc impulsurile nervoase de la SNC la muşchi.
2. Sistemul nervos autonom gestionează acţiunile care nu se află sub control conştient. El controlează de exemplu funcţiile vitale ca respiraţia şi bătăile inimii, dilatarea şi constricţia pupilelor, digestia etc. Se împarte în sistemul nervos simpatic şi cel parasimpatic